Am fost la mitingurile acestea incepand chiar cu ultimul al lui Ceausescu, sperand sa se intampla ceva acolo. Am stat atunci ce am stat, pana aproape de sfarsit, si crezand ca nici de data aceasta (aceea) nu “se va intampla”, am plecat agale spre casa. Insa la cateva minute de la plecarea mea a inceput, eram pe la Dalles. M-am intors.
Apoi m-am luptat cu FSN-ul in toate felurile posibile, casa mea din Armeneasca devenind un adevarat “centru de operatii” in care ne adunam cei din jurul lui Ion Ratiu – aproape de casa din Praporgescu. Minerii au venit la mine acasa, nu ne-am “harjonit” doar prin Piata Universitatii. Tot acolo, la mine acasa, i-au taiat cuiva piciorul cu securea. Sectoristul Stoica mai ca nu-l tinea pe bietul om sa nu se miste, sa nu isi greseasca minerul locul ales de taiere.
Toti cei din casa din Armeneasca au fugit atunci din tara, in cateva zile. Ion Ghica a stat in Ambasada Frantei vreo doua saptamani, pana au reusit sa-l scoata si pe el. Cam tot atat am stat si eu ascuns intr-o casa de pe strada Sfintilor, cat m-au mai cautat niste oameni prin Armeneasca.
Apoi m-am facut evaluator de oameni, nici eu nu stiu de ce. Poate fiindca faceam asta si inainte, insa de amuzament. Asadar, am evaluat oamenii aproape toata viata, din care ultimii 28 de ani ca sa traiesc din asta. Sunt platit ca sa ma uit la oameni, sa le analizez cele mai mici gesturi, sa ma uit cum sunt imbracati, cum isi tin mainile, picioarele, cati nasturi au descheiati la camasa, sa ascult ce spun, sa-i intreb, sa imi fac o idee daca mint sau fura, sa-i etichetez, sa-i categorisesc intr-un profil, sa anticipez ce vor face in continuare, cum se vor purta, unde vor ajunge.
Si sigur, chiar si cand nu ma plateste nimeni pentru asta, nu mai pot face altfel, nu ma voi mai putea opri vreodata din analizarea si evaluarea oamenilor, oricine ar fi si in absolut orice context. Mi-a intrat definitv in reflex si chiar in ADN, asa ca nici macar nu mai incerc sa nu evaluez pe cineva, chiar daca il am in fata cateva secunde. E ca in Ucenicul Vrajitor, nu se ma poate opri.
Am plecat spre Piata Victoriei, asadar, venind dinspre Piata Dorobantilor pe Paris. Pe la Piata Quito am intalnit primii politisti si jandarmi. M-am uitat la ei, am tras cu urechea la ce spuneau, i-am analizat. Nimic nou. Apoi, circulatia catre piata a inceput sa o depaseasca vizibil pe cea din sens invers. Aproape toti in grupuri si aproape toti in perechi, in interiorul grupurilor. Nu m-a surprins uniformitatea markerilor sociali, dar am retinut-o.
Am ajuns in piata putin dupa sase, era deja multa lume. Mi-am facut un calcul cum sa o acopar toata si m-am oprit la o spirala, pornind dinspre exterior, din punctul prin care am intrat, in bulevardul Aviatorilor. M-am uitat la ei cu atentie lunga, si multi au remarcat asta. Cum erau imbracati, inainte de toate, ce accesorii aveau cu ei, cum aratau, cum stateau, ce faceau, cum gesticulau, in ce grupuri erau, cat de asemanatoare erau grupurile, familiile, cum relationau unii cu ceilalti si, mai ales, cu strainii, ce vorbeau intre ei, desigur, cand puteam trage cu urechea…
Am recunoscut imediat profilul. Mai ales ca pe unii ii si cunosteam. Stiam ca ii voi gasi acolo, insa ma surprindea din ce in ce mai tare uniformitatea compozitiei multimii. Pe zone incredibil de largi nu era aproape nimic disonant, adica grupuri sau chiar indivizi cu markeri sociali caracteristici unui profil indepartat celui dominant.
Erau toti in tinute lejere, casual, insa nu de picnic sau de casa, ci de oras, multe atent asortate, cu gust, mai ales fetele. Reflexele politetii sociale functionau la capacitate maxima, nu am observat un singur rateu. Toti iti faceau instinctiv loc si isi cereau scuze daca realizau ca nu au facut-o destul de repede. Dar, mai ales, zambeau. Zambetul acela social, occidental, mecanic sau nu, ca nu iti mai poti da seama, dar nici nu mai conteaza, la urma urmei.
Aceia erau oamenii educati si civilizati ai Bucurestiului si ai Romaniei, dar nu “peste medie”, ci cei de sus, cei 20% care concep si construiesc 80% din lucrurile valoroase din tara, si fara de care totul ar deveni complet imprevizibil.
Cunosc bine profilul, sunt cei care vin la mine la birou si cu care ma intalnesc zi de zi in locurile prin care ajung. Si pe care toata lumea ii recunoaste, la urma urmei. Sunt liceenii care invata pe rupte, sunt cei care au muncit din greu in facultate, care au invatat nu doar ca sa treaca examenele, care isi fac treaba pe unde au ajuns sa lucreze si atunci cand nu sunt supravegheati indeaproape, fiindca “asa trebuie”. Sunt cei care ar fi putut face multe lucruri ilegale sau urate in viata lor, fara riscul de a fi fost descoperiti sau de a suporta vreo consecinta, ba dimpotriva, insa nu au facut-o. Era Romania occidentala acolo, cea putina care a fost asa dintotdeauna, dar si cea occidentalizata in ultimii ani, deopotriva.
In prima zi am fost si eu in tricou. Sambata, insa, mi-am pus o camasa si papionul, pentru prima data de cand tot merg pe la aceste mitinguri. A fost felul meu de a le arata ce cred despre ei, alta idee mai buna nu mi-a venit.
Uniformitatea aceasta surprinzator de compacta a fost in zona Paris, Aviatorilor, Kiselev, Muzeul Antipa, Ion Mihalache. Cateva diferente au inceput sa fie vizibile in multimea de pe Titulescu, Buzesti, Calea Victoriei si Lascar Catargiu, insa relativ minore. Mai vizibile, si chiar cateva disonante clare erau in mijlocul pietei, unde e steagul UE, dar mai ales in zona tribunei din centru si in dreapta ei, cum te uiti spre guvern, in zona pasajului subteran.
Stiam cu doua zile inainte ca vor fi violente, stiam in mare si cam ce se va intampla, si am fost convins ca de acolo va incepe. Dar nu pentru ca mi-am dat seama ca cei cativa din dreapta aveau un profil de violenti, sau predispusi la asta, fiindca nu am putut sa-i evaluez, nu am un profil operational al lor. Ci pentru ca eram absolut sigur ca ceilalti nu o vor face.
Si chiar asa a si fost, la scurt timp. M-am apropiat, as fi dat orice sa-i vad de aproape pe cei care au atacat jandarmii, sunt printre putinele profiluri aproape deloc documentate din portofoliul meu. Insa nu a fost sa fie, jandarmii au inceput sa dea cu gaze. Nu am crezut ca mai ajung pe picioare la margine, insa am reusit, in cele din urma. M-am dus inapoi in zona Kiselev – Aviatorilor si am privit de la distanta. Dar nu mai avea mare “haz”, si nici nu am mai invatat nou, stiam deja ce era de stiut.
Ieri (sambata), insa, a fost o diferenta vizibila in aspectul multimii, si nu as mai recunoscut profilul la fel de usor ca in prima zi, desi presupun ca nu s-a schimbat aproape deloc compozitia ei sociala. Dispunerea geografica a fost aceeasi, trasaturile si comportamentele la fel, doar ca imbracamintea era mai lejera si mai sport, cu mult mai multe sorturi, pantaloni scurti si tenisi decat vineri. Semn ca oamenii erau pregatiti pentru mai multa si mai rapida “miscare” decat in ziua de dinainte, mai ales ca multi aveau si mastile la indemana. De jucarie, din acelea chirurgicale, dar tot un marker interesant era si acesta.
Asta spune ceva, si mie mi se pare relevant. Oamenii aceia din piata au venit vineri imbracati de oras, cred ca extrem de putini dintre ei se asteptau sa fie gazati si sa primeasca suturi in spate sau bastoane in cap. A doua zi au venit mai pregatiti pentru asta, insa sambata nu a fost nici cea mai mica urma de violenta. Cel putin pana pe la zece, cat am stat eu acolo.
Si nu doar asta, ci nu a fost rupt vreun arbust sau calcat vreun trandafir de pe Aviatorilor. Nu am vazut niciun semn de circulatie, panou sau obiect rupt sau indoit macar. Toate restaurantele si cafenelele din Piata Victoriei isi serveau clientii ca in oricare alta zi, si vineri si sambata, si nu cred ca are cineva de acolo azi vreun scaun zgariat sau o scrumiera sparta in inventar.
Cei de la politie, de la jandarmerie, de pe la serviciile secrete si cine mai stie de pe unde, au specialisti mult mai buni decat mine in “profilig”, in analiza comportamentelor de grup si de multime. Stiau, cu siguranta, cine sunt cei care vor veni in piata, ce vor face, cum se vor comporta, stiau pana si cum vor fi imbracati, sunt convins. Si stiau si ca vor fi violente, stiau (si stiu si acum) cine sunt huliganii, inclusiv nominal, nu am vreo indoiala, stiau ce vor face. Dar i-au lasat sa o faca, si apoi au actionat conform unui plan aparent bine stabilit dinainte.
Eu (inca) nu merg atat de departe, cum o fac altii, sa cred ca huliganii au fost trimisi organizat si coordonat, cred doar ca au fost lasati intentionat, urmariti de la distanta. Sigur, detaliile nu vor fi aflate vreodata.
Si un ultim cuvant, ca sa anticipez putin raspunsul pentru cei care, orice as scrie, ma someaza indingnati sa nu mai etichetez si sa nu mai generalizez. Ei cred ca o evaluare si o catalogare se fac dupa o indelunga analiza si chibzuinta, si ca “sentinta” cu eticheta si cu categoria este data ca la judecatorie, dupa un an sau doi.
Nu prea e asa. Si in meseria mea, si in altele, si in viata de zi cu zi, toti lucreaza cu un set de profiluri la care fac apel, constient sau nu, cand incep sa isi formeze o parere despre cineva. Ca eu am mai multe profiluri de lucru, si ca sunt mai bine si mai detaliat definite, nu schimba cu nimic esenta mecanismului. Toti punem cate o eticheta aproape instantaneu si incadram pe cel in cauza in profilul cel mai apropiat, dupa cateva indicii aleatorii, si adesea dupa unul singur, in cateva secunde. Apoi, pe masura ce se mai aduna indicii, schimbam eticheta cu alta si il mutam pe om dintr-un profil in altul. Fara sfarsit, practic. Dar, cu cat etichetele si profilurile sunt mai asemanatoare de la o “mutare” la alta, cu atat mai mult ai o confirmare ca esti pe drumul cel bun. Si inca ceva: pentru incadrarea si apoi mentinerea intr-o categorie, intr-un profil, important nu e numarul indicatorilor care iti confirma apartenenta la profil, ci sa nu fie nici macar unul singur care sa o contrazica, fiindca acela invalideaza totul si trebuie sa reiei analiza de la inceput.
Integral pe www.georgebutunoiu.ro
GEORGE BUTUNOIU este unul dintre cei mai importanți experți în recrutare din România
