Unul dintre cliseele cele mai dragi oamenilor de resurse umane, si managerilor, in general, este cel cu lucrul in echipa, cu efortul consensual si impartirea frateasca a beneficiului – subinteles ca acesta nu poate sa fie decat mare. La fel, aventurierii sunt sfatuiti insistent sa strabata jungla antreprenoriatului cate doi, cate trei sau chiar cate mai multi, atunci cand sunt obligati sa mearga prin ea pe jos si cu picioarle goale. Logica este cat se poate de transparenta si de evidenta, nu are nevoie de nicio lamurire. Si in filme am vazut toata viata aceleasi “echipe”. Nu s-a schimbat mare lucru fata de filmele copilariei noastre, poate doar ca acum “echipele” sunt obligatoriu multiuniformculturale, multiuniformrasiale, multiuniformconfesionale si alte asemenea “multi-si-uniform”. Sigur, in toate aceste filme, “coechipierii” au incredere neconditionata unul in altul, asa ca lasatul sortii in intregime in grija celuilalt e ceva de la sine inteles.
Stiinta managementului, asa cum o invatam acum la scoala si la MBA, a aparut, a fost formulata si pusa in manuale si in recomandari in tari in care nivelul de incredere dintre oameni este mult mai ridicat decat in alte parti. Si intreaga stiinta a managementului este construita pe acest fundament, adica un nivel rezonabil al increderii generalizate, care le permite oamenilor sa se asocieze intr-o intreprindere comuna. Acolo, la ei, functioneaza acest management, dupa cum stim cu totii. Insa in tari in care neincrederea este generalizata, nimic din ce scrie in cartile de management nu mai da rezultatele prevestite.
Adica asa cum se intampla in Romania, unde cei care fac cu scrupulozitate si cu religiozitate ce au citit in manuale, dar vad ca obtin orice altceva, numai ce scrie in carte ca ar urma sa se intample, nu. Romania are cel mai mic nivel de incredere intre oameni din toate tarile Europei, si asa va fi inca multa vreme de acum inainte. Din zece oameni care il inconjoara, fiecare roman are incredere doar in unul, iar fata de ceilalti noua este tot timpul intr-o stare de atentie sporita si alerta, cu garda sus, activ sau subconstient. Adica, atunci cand faci o echipa cu acestia, pornesti dinainte cu ideea bine infipta in cap ca sansele sa fii inselat sunt de vreo 90%. Si atunci iti iei masuri de protectie, sa te feresti de ceva ce nu s-a intamplat inca, insa care s-ar intampla, cu siguranta, daca nu ai fi vigilent. Masuri pe care englezul sau americanul nu le iau, ei consumandu-si resursele si energia pe altceva.
Un manager care cere obsesiv, inca de la inceput, munca in echipa asa cum a vazut el in filme, sau cum i-au spus cei de la MBA sa faca, ar putea sa aiba o mare surpriza. La fel ca si angajatul care se muta, plin de speranta, la alta companie, convins fiind ca aceea de la care tocmai a plecat e singura din oras in care oamenii nu prea stiu sa lucreze impreuna…
