Sunt intr-o polemica perpetua cu multi dintre cei care imi trimit CV-urile, si cu care ma intalnesc pentru recrutarile pe care le avem, fiindca eu dau prea multa atentie detaliilor. Asta, desigur, spre dezavantajul lucrurilor “cu adevarat importante”, in opinia lor, cum ar fi experienta, vechimea, MBA-urile si altele asemenea.
Am scris articole lungi si detaliate pe aceasta tema, insa argumentele mele nu conving, oricat mi s-ar parea mie de logice si de solide. Ca peste tot, oamenii au nevoie de o demonstratie experimentala, nu de rationament abstract. Si asta m-am gandit sa fac acum, dupa ce m-am reintalnit cu un director general care fusese dat afara pentru ca se uita la poze pe telefon in timpul programului, si mi-am adus aminte de toata intamplarea. Acum era detasat si vesel, insa atunci fusese negru de suparare.
Acum vreo trei ani am recrutat un country manager pentru o multinationala. Au luat, pana la urma, pe cineva cu foarte multa experienta, cu un CV impresionant. Pana la cei 50+ de ani avusese posturi similare in companii cu nume mari, a fost manager prin multinationale inca de cand era tanar, si aici, si prin lumea larga.
I-am spus de la inceput ca acea companie este foarte atenta cu angajatii ei, mai atenta decat am vazut prin alte parti, si ca sa tina seama asta. Ca sunt foarte principiali, poate chiar exagerati la detalii, la proceduri, la nuante si la imagine. Nu stiu daca a luat prea in serios ce i-am zis.
Peste zece zile ma cheama clientul (angajatorul, adica) sa-mi spuna ca nu il vor mai tine. Vor lasa sa se incheie o luna, asa, ca un fel de politete fata de noul angajat, insa decizia fusese deja luata. Desigur, mi-au explicat pe indelete de ce il trimiteau acasa.
Fac o paranteza ca sa scriu ca toti din companie stau intr-un spatiu deschis imens, doar directorul general are o cusca inchisa, insa si aceea cu pereti de sticla. Si nu e nevoie sa spun ca atunci cand iti vine un nou country manager, indeosebi unul roman, dupa ce tot timpul ai avut straini, toate perechile de ochi sunt atintite spre cusca de sticla, de dimineata pana seara, cel putin in primele saptamani…
Prima zi de lucru cu noua functie, asadar. Intra pe usa bine dispus, optimist si cu chef de munca. Si prima lui fraza manageriala: “Care e locul meu de parcare?” Tare mirat a fost sa afle ca nu a avut nimeni vreodata un loc de parcare rezervat la ei in firma, niciun country manager si niciun alt director. A trecut peste asta, gandindu-se, probabil, ca va rezolva mai tarziu problema, dupa ce era pus la curent si cu celelalte urgente.
Apoi s-a asezat la birou, in cusca lui de sticla, a cerut o cafea si si-a aprins o tigara. Atunci se putea fuma in birou, nu era inca o lege care sa te oblige sa te porti civilizat. S-a uitat pe pereti, s-a uitat si pe geam de cateva ori, s-a uitat si in gol, a facut rotocoale de fum. A durat 11 minute. Unii angajati au cronometrat 10 minute, altii 12, dar au ajuns la un acord final pe cifra 11.
Si fiecare zi incepea exact la fel, cu precizie matematica. Dupa care urmau sedinte, discutii, citit, scris, intalniri, plecari, veniri, activitati manageriale, stiti cum fac directorii. Adesea, intre acestea, se uita la Instagram sau alte poze pe telefon. Care poze pe telefon pareau foarte captivante, conform analizei si concluziilor angajatilor care ii studiau mimica si fiecare miscare. Si care angajati, cu privirea mai agera (majoritatea erau foarte tineri) puteau distinge de la distanta daca e Facebook, Badoo sau alt program, dupa care toata firma era instantaneu informata.
Si au trimis niste poze cu noul director uitandu-se pe Facebook si sefului cel mare, stapan pe multe tari. Mi le-a aratat si mie. Si au mai fost cateva “instantanee” din acestea, cam de acelasi fel. Insa seful cel mare, stapan pe multe tari, dupa cum am spus, a luat decizia sa-l trimita acasa pe noul country manager roman cand a aflat ca nu dadea buna ziua angajatilor cand intra in firma sau intr-un birou. Ar fi luat-o oricum, neindoielnic, insa mi-a povestit ca in acel moment atunci i s-a pus pata rau de tot.
Dupa o luna, cand i-au comunicat oficial ca il dau afara, omu a fost stupefiat. Apoi revoltat de “superficialitatea cu care au luat o asemenea decizie majora” doar pe niste “maruntisuri”, fara sa-i lase timp sa arate ce stie si ce poate cu adevarat sa faca.
Am avut o discutie lunga cu el pe tema asta. I-am spus ca nu fiindca se uita la poze in timpul programului l-au trimis acasa, ci pentru ca angajatii l-au vazut uitandu-se la poze in timpul programului. Nu stiu daca a inteles chiar din prima care era diferenta. Si nu iti incepi prima zi de lucru in noul job cu o tigara, o cafea si cu un uitat in gol 11 minute. Chiar in fata intrarii era o cafenea. Daca nu putea rezista fara tigara aceea, mai bine venea cu 11 minute mai devreme si se oprea la cafenea. Macar in primele 10-15 zile, daca nu chiar in primele 2-3 luni…
Pentru ca primele doua, trei saptamani sunt absolut decisive pentru imaginea pe care ti-o faci in fata supusilor tai. Si, in functie de aceasta prima imagine, si de reactiile care decurg de aici, lucrurile o pot lua in directii cu totul diferite, in foarte scurt timp. Adesea decisiv si iremediabil.
“Nu ma asteptam sa fie atat de tipicari si de atenti la toate fleacurile…”. Ba eu cred ca ar fi trebuit sa se astepte, sa se astepte la orice, sa aiba raspunsuri si reactii pregatite dinainte la orice scenariu, oricat de putin probabil ar fi fost el. Un director general nu are voie sa spuna ca nu se astepta la ceva anume si ca nu era pregatit. Asta o fac altii, dar nu directorii generali. Nu te asteptai ca angajatii sa te pozeze jucandu-te pe telefon si sa trimita sefului cel mare? E problema ta, nu a angajatilor! Directorii generali au planul A, planul B, planul C pentru angajati tipicari si cusurgii, planul D pentru subordonati ostili, care te pozeaza pe ascuns, si tot asa, pana la planul Z. Prgatite dinainte, vreau sa spun.
L-am intrebat daca a avut un handover plan scris, sau macar un cheklist. Dupa cum s-a uitat la mine si a cascat gura am inteles. Cand intri intr-un job nou, mai ales in unul foarte mare, sunt sute de lucruri pe care trebuie sa le faci, la care sa fii atent, ce si cui sa ceri, in ce ordine, in ce volum si la ce nivel de detaliu. Nu ai cum sa le tii minte pe toate sutele, in ce ordine, cu ce succesiune. Nimeni nu le poate tine minte, si cu atat mai putin pe la 50+. Iar daca nu le ai scrise, faci doar ce si cand iti aduci aminte, evident.
Am vazut astfel de handover books pentru noii directori generali, si nu numai generali. Scrie acolo ce faci in prima zi, in a doua, in a noua, ce sa ceri, ce sa dai, ce sa arati, si tot felul. Sunt sute, sute, puse frumos in ordine, clasificate, categorisite. Ca sa nu uiti, ca sa nu iti scape ceva, ca sa nu le faci in alta ordine, ca sa nu te faci de ras, ca sa arati angajatilor cum trebuie sa faca si ei, la urma urmei, ca sa nu te prinda pe picior gresit, ca sa le arati ca nu degeaba ai o leafa de 10 ori mai mare ca a lor, ca sa nu te dea afara seful cel mare peste o luna sau doua.
Dar cati iau cu adevarat in serios un job de country manager, sau de ce manager o fi el, oricat de mare ar fi salariul?
Si o scurta intrebare…
Integral pe www.georgebutunoiu.ro
GEORGE BUTUNOIU este unul dintre cei mai importanți experți în recrutare din România.
