Au trecut deja câteva săptămâni de când suntem izolați la domiciliu. Coronavirus continuă să călătorească nestingherit, igonorând granițe și acordând atenție minimă temerilor și speranțelor noastre. Am putea chiar afirma că indiferența lui e direct proporțională cu obsesia noastră față de el. Cu cât verificăm mai temeinic statistica infectărilor, cu atât el ne sfidează mai tare. Dacă la începutul izolării eram pregătiți de a înfrunta obstacolele temporare, precum diminuarea plimbărilor zilnice prin parc și magazine, incapacitatea de a savura o cafea pe terasa însorită sau de a simți trepidația plăcută a vieții nocturne din oraș, în câteva săptămâni am ajuns resemnați. Victoria noastră asupra coranavirusului se transformă într-o coabitare. Noi, mereu conștienți de prezența lui, el, la fel de nepăsător.
Trăim timpuri ciudate. Ciudat în sensul de neobișnuit, straniu, bizar, de ceva nou care ar trebui să trezească în noi instincte și obiceiuri noi, impulsuri surprinzătoare. Distanțarea socială ar trebui să ne aproprie emoțional unii de alții, mai intens decât înainte. Sunt convinsă că la începutul retragerii în sine, când ușile s-au închis în urma noastră, lăsând prietenii, bunicii, părinții într-o bulă de sticlă, am devenit mai apropriați. Telefoanele sunau, Facebook-ul era plin de mesaje de la prieteni îndepărtați, like-urile se înmulțeau, video chat-urile ne luminau atât ecranele cât și sufletele. Temporar. Acum oare contactăm regulat și alte persoane decât acelea care au intrat deja dinainte în circuitul nostru repetitiv? Nevoia noastră de apropiere, limitată de coronavirus, a creat în noi o confuzie provizorie, ce ne-a determinat să înzecim contactele pentru a compensa orele, zilele, săptămânile ulterioare de abstinență socială. Dar pe zi ce trecea reveneam la obiceiurile noastre, atât de adânc înrădăcinate. E ceea ce am făcut și cu aprovizionările exagerate de mâncare, pe care momentan le avem sub control relativ. Zelos, instinctul de supraviețuire lucra la cote maxime.
Sentimentele inițiale de anxietate, depresie solitară au fost atenuate prin curățarea excesivă a locuinței, care ne-a conferit un sens de utilitate, ordine, eficacitate, preferabil de aplicat și altor aspecte ale vieții noastre. Pregătiți de a înfrunta noua situație cu un sine inovator, creativ, productiv. Lectura a devenit prioritară. Cărțile cumpărate de-a lungul anilor, frumos aranjate pe rafturi ori împrăștiate prin casă pentru a da impresia că din orice colț cunostințele curg continuu, așteptau să fie citite. Obiceiul de tsundoku, un cuvânt japonez ce denotă dependența noastră de cărți necitite, trebuia înlocuit cu tabieturi de lectură. Eram hotărâți să învățăm o limbă straină sau chiar să pictăm, că acum timpul ne este la dispoziție. „Atunci, iubitul meu Lucilius, fă tocmai ce-mi scrii că faci: cuprinde pe deplin fiecare ceas,“ ne-ar fi zis Seneca.
Dar noi suntem creaturi ale obișnuinței. Probabil că nu citim în medie cu mult mai mult și nici nu am contactat vreo galerie de artă pentru o viitoare colaborare. Cum afirma Aristotel, „suntem ceea ce facem în mod repetat.“ Puțini dintre noi putem să ne lăudăm cu o versiune îmbunătățită a sinelui la o lună de izolare după.
În anii ˋ50 chirurgul plastician Maxwell Maltz a observat că pacientul are nevoie de aproximativ 21 de zile pentru a se adapta noii situații, și astfel s-a creat mitul că în acest timp se formează și un comportament automat, de rutină, adică un obicei. Vestea bună e că nu este așa. Timpul necesar e în medie de 66 de zile, deci mai avem la dispoziție încă o lună de izolare pentru a dezvolta obiceiuri sănătoase. Vestea rea e că în această perioadă și obiceiurile nesănătoase se pot furișa în rutina zilnică. Depinde doar de noi în ce direcție ne îndreptăm voința și spiritul creativ.
