Personal si subiectiv, eu sper ca noul Ministru al Educatiei sa nu cedeze presiunilor cinice ale companiilor si sa faca din facultate o scoala de meserii, un fel de postliceala de ucenici care sa fie productiva la noul loc de munca din a treia zi la noul job, asa cum cer multi angajatori. Si angajatorii au dreptate, in fond: o firma are nevoie cam de 5% angajati brilianti, vreo 10% destepti, 35% pe la mijloc, si restul de jumatate atat cat sa poata iesi ceilalti in evidenta. Unii au incercat sa faca altfel si sa aduca mai multi destepti decat ar fi fost cazul, si a iesit prost…
Dar viitorul (cel apropiat, chiar), va schimba aceste proportii. Insa nu in sensul in care multi se grabesc sa prezica, ci invers: odata cu tehnologizarea avansata si cu digitalizarea va fi nevoie de si mai putini destepti. Robotii inlocuiesc munca bruta, intr-adevar, insa softurile inlocuiesc in mai mare masura pe cea intelectuala, adica vor face ceea ce acum fac oamenii destepti. Iar softurile avanseaza mult mai rapid decat robotii.
In lume sunt doua mari filosofii politice legate de educatie: una umanista, centrata pe individ si pe nevoile sale, cealalta imediat-pragmatica, centrata pe angajator (generic) si pe cerintele lui imediate – schematic spus.
Primii spun ca rolul educatiei formale (cea care face obiectul politicii de stat) este ca omul sa se dezvolte cat mai mult si cat mai armonios, sa devina cat mai destept. Or, daca e destept, se presupune ca isi gaseste el de lucru, stie cum sa abordeze si cum sa faca lucrurile, se descurca mai bine in viata. Si, pe termen mediu si lung, e mai bine intr-o societate cu oameni educati si destepti, oricum.
Ceilalti spun ca oamenii sunt mai multumiti daca au niste avantaje rapide, imediate: gasesc joburi mai usor, mai stabile, venituri mai sigure, economia merge mai bine si firmele platesc impozite mai mari, din care se pot asigura servicii sociale mai consistente, e mai bine pentru linistea sociala si, pe ansamblu, cetatenii sunt mai satisfacuti. Si ca, la urma urmei, cei care sunt destepti stiu incotro sa o apuce si ce sa faca, nu e nevoie ca statul sa se ocupe de ei mai mult decat e cazul. Fericiti cei saraci cu duhul nu e deloc o vorba in vant, e ipoteza de lucru. Sigur, copiii politicienilor si ai celorlalte elite se duc intr-o parte, cei multi in cealalta, care le-a fost pregatita.
Politicienii nostri au mers pana acum pe varianta ca din facultate nu trebuie sa iesi nici intelectual, dar nici un meserias pe placul angajatorilor. Sarcina lui Adrian Curaj pare simpla acum, pe oricare dintre cele doua variante de mai sus ar merge, tot mai bine decat acum va fi. Sa vedem ce va alege si, mai ales, cum va face lucrurile mai departe…
