Construirea increderii intre angajat si angajatorDin cate stiu eu, Romania are cea mai mare rata de esec la angajare din UE, adica de abandon sau de separare in primele 3 luni de la preluarea unui job intr-o noua companie. E si normal sa fie astfel, de vreme ce Romania are cel mai redus indice de incredere generalizata dintre toate tarile europene in care s-au facut aceste studii.
Practic, in cele mai multe cazuri decizia de separare se ia in primele 10 zile, fie de catre angajat, fie de catre angajator si, nu de putine ori, de amandoi odata. Comunicarea ei se face, insa, cu o oarecare intarziere.
Dar sa o luam cu inceputul… Cand incepe recrutarea, gradul de neincredere intre cele doua “parti”, care nu s-au vazut la ochi, inca, ci numai printr-un CV, este de vreo 90%, conform studiilor. Subconstient, in cea mai mare masura, sigur. Dupa mai multe filtrari, selectii, discutii, referinte, balanta se mai schimba pana la candidatul final, care va fi angajat, insa rareori increderea ajunge sa fie mai mare decat neincrederea, chiar cand se bate palma. Asadar, un nou angajat trebuie sa faca fata, in prima lui zi la noul job, unei neincrederi de 90% din partea noilor colegi, cu care da ochii pentru prima data, si de, sa zicem, 50% din partea managerului care l-a angajat. Si angajatul ii priveste cu aceeasi neincredere pe ei, evident!
Sa nu ne ocupam acum de cei din jur, de colegi, ci numai de noul venit si de angajator, adica de managerul care l-a angajat, cel care ia si decizia de a-l pastra sau nu pe post.
Putini sunt constienti ca la noi, in aceasta situatie, inrederea nu e ceva ce vine de la sine, pe cale naturala, odata cu trecerea zilelori si a saptamanilor, ci ca aceasta trebuie construita si apoi intretinuta, adica prin acte, printr-un efort deliberat si continuu, o buna bucata de vreme. In aceste momente, lucrurile mari si cele mici pot sa aiba aceeasi insemnatate, fiecare dintre “parti” e cu simturile ascutite la maximum, fiecare miscare a celuilalt e analizata si interpretata, semnificatiile gesturilor si semnalelor sunt exacerbate. De aceea, cel mai important este cum sunt transmise aceste semnale. Daca nu esti atent, fie nu reusesti sa transmiti ce trebuie, sau, si mai rau, faci sa se inteleaga pe dos.
Si sigur, “raportul de forte” dicteaza “regulile jocului”: cine are nevoie mai mare de celalalt. Cel care a fcaut “o favoare” celuilalt, fie angajandu-l, fie lasandu-se angajat, asteapta acum sa i se intoarca “serviciul”. El a facut primul pas, ceea ce inseamna ca acum asteapta ceva in schimb, chiar daca foarte putin, sau chiar simbolic: o jumatate de ora peste program azi, sau un ajuns mai devreme in alta zi, un sters singur al prafului de pe birou, o ceasca de cafea spalata, fara a mai chema menajera, adica ceva in plus fata de ce scrie in JD sau fata de ceea ce s-a convenit la inceput, oricat de neinsemnat ar fi.
Or, daca asta nu se intampla in primele 10 zile de la angajare, greu se mai poate stabili o relatie personala intre cei doi, dupa aceea. Va ramane una pur profesionala, adica formala si distanta, vor fi evitate intalnirile si discutiile care nu sunt absolut necesare, sau se va ajunge chiar la separare. Cel care considera ca a facut mai mult decat celalalt si ca nu a primit inapoi cat a dat, va incepe sa caute ocazii sa-si confirme neincrederea, ajungandu-se intr-un cerc vicios din care nu prea se mai poate iesi.
Si e bine de stiut ca promisiunile neonorate, de care se face atata caz, au o legatura directa cu intamplarile din cele 10 zile. Nu vorbim acum de nuante, de diferenta dintre promisiunile neconditionate si cele conditionate. Se stie bine ca fiecare are reflexul sa minimalizeze, sau chiar sa anuleze rolul conditionalului dintr-un enunt daca nu-i convine efectul, asa ca enuntul “Veti primi o masina daca…” ajunge sa fie receptat ca “Veti primi o masina!” Cei mai multi cred, sunt convinsi, chiar, ca “partea adversa” a mintit de la inceput, ca nici nu avea de gand sa faca sau sa dea ceea ce a promis. Insa, in realitate, aceasta decizie e luata pe parcurs, din mers, si uneori chiar pentru a-l determina sau a-l forta pe celalalt sa faca pasul spre separare, sa ia decizia si sa o comunice, fiindca e mai comod, psihologic vorbind.
Ironia amara e ca, nu de putine ori, fiecare dintre cei doi considera ca el a facut mai mult decat celalalt, el a facut “favoarea” si, deci, celalalt trebuie sa-i castige increderea…
