Desi seceta, inundatiile, alunecarile de teren si grindina au continuat sa distruga mii de hectare agricole in ultimii ani, fermierii nefiind despagubiti de stat pentru pierderile suferite decat intr-o masura infima, incheierea unei asigurari pentru culturi nu este luata in calcul decat de o mica parte a agricultorilor. Mentalitatea asteptarii unui ajutor numai din partea Guvernului a ramas incetatenita printre fermieri dupa 1989, chiar daca, de cele mai multe ori, ajutorul material al statului a fost insuficient sau chiar inexistent dupa producerea calamitatilor naturale. Sectorul agricol autohton nu a putut beneficia de protectia pe care o poate oferi o asigurare, in principal, datorita gradului ridicat de saracie a producatorilor. Acestia nu si-au permis sa-si asigure culturile, chiar daca pentru un hectar de cultivat incheierea unei polite nu costa mai mult decat echivalentul a doi saci de grau. Taranul roman nu a fost nici educat si nici instruit in sensul asigurarii, iar aceasta vina nu-i este imputabila numai lui. Toate agentiile legate de Ministerul Agriculturii nu au avut, aproape niciodata, astfel de obiective de informare printre prioritati.
O posibila solutie: subventionarea primelor de la buget
Dezinteresul statului s-a mentinut si la nivelul legislatiei, care nu a urmat modelele occidentale de protectie a producatorilor impotriva calamitatilor naturale. In statele occidentale, regimul riscurilor majore (seceta, inundatii) este strict reglementat, la fel ca si modul de acoperire a acestora sau sprijinul pe care statul trebuie sa-l acorde fermierilor. Tarile vest-europene prefera sa subventioneze de la buget o cota-parte din costul asigurarilor agricole, ajutand astfel taranii sa se protejeze singuri prin asigurare. Un proiect de act normativ asemanator a fost initiat si in Romania, in urma cu mai multi ani, fara a se concretiza insa intr-o lege, pana in prezent. Dezinteresul statului a fost dezastruos. Din 1997, suprafata arabila totala asigurata a inceput sa scada dramatic, de la 1,4 milioane de hectare, la mai putin de 600.000 de hectare in anul urmator, scadere ce a continuat ulterior.
Asiguratorii sunt putin dispusi sa preia riscurile din agricultura
Indiferentei statului i s-a alaturat si reticenta societatilor de asigurari de a se implica in astfel de asigurari cu un grad urias de risc. Pana in 1997, peste 90% din asigurarile agricole erau incheiate de o singura societate de profil – AGRAS SA, care a ramas majoritara pe aceasta piata si in anii urmatori, chiar daca a crescut si ponderea altor companii, cum au fost ASIROM sau Provitas. Nici legislatia asigurarilor nu face diferentieri specifice agriculturii, reglementand global intreaga activitate. Asigurarile agricole nu sunt obligatorii, chiar daca o astfel de prevedere ar proteja un domeniu de importanta vitala, cum este cel al culturilor. Obligativitatea acestora nici nu poate fi insa posibila, atat timp cat costul asigurarii ar cadea numai in sarcina taranilor, mult prea saraci pentru a-si permite o polita. Daca doreste sa sustina protectia fermierilor si a agriculturii in general, prin generalizarea asigurarii in acest domeniu, statului nu-i ramane decat sa-si asume o parte din costul primelor de asigurare. Cu atat mai mult cu cat ar fi mai ieftin decat despagubirea pagubelor in cazul calamitatilor naturale, sarcina care ar reveni, in noile conditii, companiilor de asigurari.