Umflat în pene ca un curcan american înainte de Thanksgiving Day, Iliescu a ținut morțiș să comunice tuturor românilor moștenirea lăsată în urma sa. ?ê?£i, ca să nu fie niciun dubiu de interpretare , acesta a declarat cu subiect și predicat: ” Am reușit să las ceva în istoria României- reconstrucția ei democratică și, împreună cu aceia care au crezut în acest țel al României, ancorarea ei în spațiul civilizațional occidental". Nici mai mult, nici mai puțin. Norocul nostru e că nu mai trăim vremurile în care cărțile de istorie se scriu la ordinul cuiva , iar istoricii au discernământul să găsească adevărul în documente și nu în vorbele unui om beat de putere chiar și la 82 de ani. Căutătorii de adevăr știu foarte bine că Iliescu a fost demolatorul și nu constructorul României democratice, țelul său în primul mandat fiind acela de a izola țara în vederea predării ei clientelei politice și economice ridicate cu binecuvântarea prea săracului și cinstitului președinte. Iar acum poate rânji fericit și-și poate imagina chiar și cele mai stupid exerciții de imaginație, cum este cel descris chiar de el, pe blogul personal:"Mi s-a propus un exercițiu de imaginație: suntem în anul de gratie 2112. Urmașii noștri se uita la televizor, unde e programata o emisiune de genul 'Memoria înaintașilor'. Ce mi-ar plăcea să știe despre mine generațiile care vin? Că, dincolo de orice, mi-am făcut datoria, că am crezut în capacitatea națiunii noastre de a trece peste obstacole și de a progresa, dar, mai presus de orice ca am crezut în libertate, egalitate și fraternitate. Care sunt dincolo de stânga și de dreapta. Sunt esența demnității umane. De-acolo, de unde voi fi, aș fi bucuros să pot privi zâmbind o lume mai buna, cu oameni mai fericiți și mai împliniți sufletește". Câtă ipocrizie în trei fraze găunoase de la cap la coadă! Ce-i drept , Iliescu și-a făcut datoria, dar nu față de țară ci față de tovarășii săi de partid , cărora le-a predat la cheie economia și politica unei țări haotice, aflate în căutarea unei democrații originale , după cum ne asigura întâiul președinte al României postdecembriste. Cât despre vorbele goale înșirate privind crezul său în principiile Revoluției franceze, mă întreb doar dacă Ion Iliescu ar avea curajul să spună vorbele acestea la o întâlnire informală cu golanii din Piața Universității, care au simțit cu vârf și îndesat pe spinarea lor ce înseamnă democrația originală instaurată cu bâtele minerilor și înjurăturile muncitorilor de la IMGB. Sau mă întreb dacă Ion Iliescu ar avea disponibilitatea de a purta o discuție privind rolul său în democratizarea României cu foștii studenți pe care la sfârșitul anilor 1950 i-a trimis fără regrete în lagărele comuniste pe motiv că reprezintă agenturile străine și sunt elemente burghezo-moșierești de care regimul comunist trebuia să se debaraseze urgent. Despre aceste lucruri aș vrea să-l aud vorbind pe Ion Iliescu pentru că ele sunt fapte, sunt istorie, nu vorbe goale și exerciții de imaginație penibile. Iar adevărul este unul singur și este departe de așteptările celui care și-a sărbătorit aniversarea la Ateneul Român: Ion Iliescu a fost un tovarăș de nădejde al regimului comunist și a devenit un veritabil neocomunist al României postdecembriste pe care a croit-o după chipul și asemănarea sa: un rânjet imens care acoperă un putregai intens.
Iulia Nueleanu
