Am auzit pentru prima dată de George Brăiloiu cu ocazia licitației organizate la Paris pentru manuscrisele lui Cioran, când directoarea BCU a declarat, printre lacrimi, că nu a reușit să cumpere nimic, totul fiind achiziționat de către un român. Acest român este George Brăiloiu, un avocat care a reușit să facă mulți bani din afaceri despre care mulți conaționali nici n-au auzit. Nu contează câte milioane de euro a câștigat Brăiloiu, nici dacă se află în Top 300, important rămâne gestul său de a cheltui peste 500.000 de euro din averea sa pentru a-i reda României moștenirea culturală a lui Emil Cioran. Gestul său de mecenat, într-o lume în care oamenii cu bani se întrec în achiziția de Ferrari sau de vedete siliconate, pare desprins dintr-o lume ireală, cu care – trebuie să recunoaștem – nu suntem obișnuiți. Noi suntem obișnuiți să-i vedem pe Moni și pe Iri cum se ceartă în direct la televizor sau să o auzim pe Oana dând interviuri din ambulanță. Aceasta e lumea în care trăim de vreo 20 de ani și în care donația lui Brăiloiu făcută românilor pare un gest de om nebun. „Cum să dai din banii tăi 500.000 de euro și să nu te alegi cu nimic?“, s-au întrebat, cu siguranță, mulți dintre cei care au luat la cunoștință, total întâmplător, de gestul lui Brăiloiu. Mulți și-au făcut probabil și socoteala câte mașini de lux și câte vacanțe exotice ar fi putut achiziționa cu banii „aruncați“ de Brăiloiu pe manuscrisele lui Cioran.
În acest context, și motivația afaceristului român de a cheltui o parte din averea sa pentru a cumpăra un vraf de foi îngălbenite, scrijelite ani de zile de Cioran cu „Schimbarea la față a României“ sau „Cartea amăgirilor“ pare desprinsă dintr-o lume de mult apusă: „Luați-l ca un gest-simbol într-o perioadă în care avem nevoie de simboluri“. Asta a declarat ieri Brăiloiu în fața jurnaliștilor români veniți să-l descoasă în legătură cu semnificația demersului său. O explicație probabil mult prea neinteresantă pentru o bună parte a presei care ne-a transmis ieri, în direct, la fiecare buletin de știri, nu informații despre gestul lui Brăiloiu, ci relatări exhaustive cu Moni în poartă la Izvorani, certându-se cu Iri la telefon.
Dar, ca să-l parafrazăm pe Cioran, nu trebuie să ajungem „pe culmile disperării“ pentru că sunt convinsă că sunt și mulți români care s-au hrănit spiritual cu Cioran în anii ‘90 și care spun astăzi „jos pălăria“ în fața gestului lui Brăiloiu. Printre aceștia mă număr și eu, domnule Brăiloiu, și – în numele colegilor mei alături de care devoram în facultate orice apariție Cioran – vă mulțumesc pentru că nu ați văduvit generațiile viitoare de miracolul Emil Cioran. Iulia Nueleanu
