E greu să scrii la timpul trecut despre un om pe care l-ai cunoscut, ai băut ceai la el acasă și ai auzit de la el cele mai grozave și totodată îngrozitoare povești despre închisorile comuniste. Nu pot să mă „laud“ cu ultimul interviu în viață cu Ion Diaconescu, dar pot să povestesc cum l-am cunoscut eu pe Ion Diaconescu. La începuturile carierei mele de jurnalist, în iarna lui 1993, îmi doream mai mult ca orice pe lume să fac un interviu cu Corneliu Coposu, Seniorul, cum îi spuneau cu reverență cei din jurul lui. În vremurile acelea tulburi, când democrația era doar în cărți și în discursuri politice, Coposu și PNȚCD reprezentau singurul colac de salvare pentru generația care-și pusese toate speranțele în schimbările ce aveau să vină după decembrie 1989. Eram tineri, naivi și cu multe, multe speranțe, iar profilul lui Corneliu Coposu corespundea pe deplin așteptărilor noastre. Revenind la interviu, după multe presiuni și insistențe, am reușit, după o conferință de presă, să intru în biroul lui Corneliu Coposu din sediul central al partidului, pentru a stabili data și ora unui interviu care a avut loc în cămăruța ascetică de acasă a Seniorului. În biroul lui Coposu din Piața Rosetti l-am întâlnit pentru prima dată pe Ion Diaconescu, pe care Seniorul l-a prezentat colocvial: „Nelu Diaconescu. A stat tot 17 ani prin pușcării, ca și mine“. O carte de vizită suficientă pentru a înțelege dimensiunea morală a posesorului ei. Ulterior, am aflat că Diaconescu era nepotul lui Ion Mihalache, învățătorul din Argeș care a plecat la București să schimbe lumea și a sfârșit în chinuri groaznice în închisoarea de la Râmnicu Sărat. Episodul morții lui Mihalache, descris de nepotul său Ion Diaconescu, închis în aceeași temniță, este una din cele mai emoționate pagini de memorii publicate în România.
Prin urmare, alegerea lui Ion Diaconescu în fruntea PNȚCD, după moartea lui Corneliu Coposu, a fost văzută ca un moment firesc de continuare a misiunii sfinte asumate de Senior: instaurarea unei democrații reale în România. Spre deosebire de Coposu, Diaconescu a trăit și extazul ajungerii țărăniștilor la Putere dar și agonia destrămării PNȚCD. Drumurile mele de ziarist și ale lui Ion Diaconescu de politician s-au întâlnit adesea în cei patru ani de guvernare CDR, dar l-am cunoscut cu adevărat abia după ce nu a mai fost numărul trei în România, după ce au dispărut șirurile de nepoți și așa-ziși nepoți care obișnuiau să se alinieze aproape zilnic pe scările blocului din Piața Unirii unde a locuit Diaconescu, chiar și atunci când era președintele Camerei Deputaților și putea solicita orice vilă luxoasă din patrimoniul RAAPPS. Într-o sufragerie sufocată de cadouri primite la onomastici și aniversări și în care singurul lucru modern era un televizor color și acela destul de depășit, am stat ore în șir de vorbă cu Ion Diaconescu, despre viața sa din închisori, despre torturi, securiști, despre Ion Iliescu, despre țărăniști, Emil Constantinescu, despre trădare, despre viitor și chiar despre tanti Jeni, soția sa, care, recunosc, fără să vrea, a fost un izvor de informații pentru ziariști care se ocupau de PNȚCD.
Deși PNȚCD nu mai intrase în Parlament în 2000, grație lui Victor Ciorbea care în orgoliul său nemăsurat a pus mai presus de interesele partidului pe cele personale, Ion Diaconescu continua să creadă în viitorul partidului pe care Coposu îl primise cu limbă de moarte de la Maniu, cu mesajul „Să nu lași partidul să moară!“. Coposu, Diaconescu și Rațiu nu numai că n-au lăsat partidul să moară, l-au adus la viață chiar înainte de 1989, au luptat pentru el, l-au reconstruit de la zero, au atras tineri și noi energii cu gândul de a lăsa viitorului o moștenire importantă. În 2001, când a avut loc discuția pe care o rememorez astăzi cu tristețe, deși pierduse o bătălie, Ion Diaconescu mai credea că PNȚCD va câștiga războiul.
Nu a fost să fie, iar Diaconescu s-a stins din viață cu o mare durere în suflet legată de neîmplinirea testamentului politic lăsat de Iuliu Maniu. Din păcate, pentru noi toți, PNȚCD a murit chiar înaintea lui Ion Diaconescu, iar astăzi, odată cu plecarea dintre noi a patriarhului țărăniștilor am pierdut nu doar un simbol , ci și un mare caracter. Diaconescu a trăit și a murit pentru aceleași principii și idei pentru care a stat 17 ani în temnițele comuniste și sunt convinsă că dacă ar fi să o ia de la capăt nu ar face niciun compromis. În lumea în care trăim, asemenea caractere sunt un soi de rara avis, iar ceea ce s-a întâmplat ieri la sediul PNȚCD, unde „vulturii“ care au devorat de-a lungul anilor partidul (Ciorbea, Pavelescu) s-au certat pe moștenirea politică lăsată de Diaconescu , nu face decât să confirme acest lucru. Pentru Ion Diaconescu, lumea spre care a plecat e cu siguranță mai bună, pentru că acolo sunt aproape toți prietenii săi, dar noi, din păcate, am rămas într-o lume mai săracă în caractere și în idealuri. Dumnezeu să-l odihnească …
Iulia Nueleanu
