Pe 20 mai se împlinesc exact 24 de ani de la primele alegeri prezidențiale și parlamentare de după Revoluție. Alegeri care, deși au fost lăudate că ar fi fost, cu adevărat, „democratice” au semănat, ca două picături de apă cu alegerile din 1945, cele care au confirmat instaurarea regimului comunist în România.
Atunci, în urmă cu 24 de ani, în calendarul ortodox se sărbătorea „Duminica Orbului”. Iar atunci, conformându-se parcă tipicului bisericesc, românii au votat exact precum orbeții, și l-au adus la putere pe Ion Iliescu cu un „scor electoral” de 85 la sută, procent care nu a mai fost atins niciodată de atunci și până astăzi. Tot „Duminica Orbului” ne-a adus și un parlament dominat de FSN-ul care se lăudat că ar fi „emanația” Revoluției din Decembrie 89. Iar ambele „succese” politice înregistrate atunci au adus la putere urmașul direct al fostului PCR, travestit și „vopsit” în partid democratic.
Totuși, chiar dacă au fost acuzați adeseori de prostie și orbire politică, nu putem spune că românii ar fi fost vinovați chiar până la capăt. Iar asta pentru că rezultatul acelor prime alegeri „democratice” a venit după o campanie electorală care nu a fost decât un lung șir de manipulări și diversiuni de cea mai joasă speță, punctate, pe alocuri cu episoade de violență deosebit de grave.
Abia reînființate, Partidul Național Țărănist Creștin-Democrat și Partidul Național Liberal i-au scos în față pe Corneliu Coposu, Ion Rațiu și Radu Câmpeanu. În scurt timp, toți trei au devenit însă țintele uneia dintre cele mai jegoase campanii de denigrare. Lui Corneliu Coposu, cel pe care toți se laudă acum că-l respectă până dincolo de mormânt, i s-a strigat atunci „Coposu roade osu”. Iar în unele locuri, hoardele de proletari FSN-iști au plimbat un sicriu pe care era scris numele „Seniorului”. Venit din Anglia, Ion Rațiu nu a renunțat niciodată la celebrul lui papion. Dar eleganța lui i-a fost, imediat, răstălmăcită de aceiași proletari care au început să plimbe la mitinguri câte un gâscan cu papion la gât. În schimb, deja sexagenarul pe atunci, Ion Ilici Iliescu devenise un soi de Făt Frumos de care ar fi ascultat întregul univers: „Iliescu apare, Soarele răsare”. Iar prin Moldova bătrâna codoașă bolșevică devenise egalul măritului Ștefan Vodă: „Iliescu să fi tare, cum a fost Ștefan cel Mare”.
Atunci, singurii care s-au opus tăvălugului FSN-ist au fost protestatarii din Piața Universității. Protestatari care, spre deosebire de hoardele proletare, aveau un umor care nu i-a părăsit niciodată de-a lungul mitingului maraton. La un moment dat Iliescu, fâțâindu-se și bâlbâindu-se de nervi, a declarat că acolo în Piața Universității s-au adunat o mână de golani pe care știe el cine-i „adăpează”. Imediat, manifestanții din Piață au adoptat această ocară pe care au preschimbat-o într-un rang de noblețe: ei toți au început să-și spună, cu mândrie „Golani”, iar Piața Universității a devenit „Golania”, „Zona liberă de neocomunism” și „Kilometrul zero al democrației”. Iar una dintre scandările favorite au fost „Iliescu te iubim, că ca tine nu găsim”. Dar toate astea nu au contat prea mult pentru mașinăria propagandistică FSN-istă. În provincie, lozinca preferată a hoardelor FSN-iste era „Iliescu! Iliescu te votăm, te votăm cu neamu’/Ca să moară de necaz Rațiu și Câmpeanu!” Iar până la urmă chiar că au votat: 85 la sută dintre români l-au dorit președinte pe Ion Iliescu. Radu Câmpeanu a obținut 10,6 la sută, iar Ion Rațiu – 4,29 la sută. Atunci, prezența la urne a fost de 86 la sută, un procent la care nimeni nu a mai visat de atunci și până în ziua de azi. Atunci, Ion Rațiu a susținut însă că alegerile au fost fraudate: „Este un dezastru ca în Parlament FSN să aibă cel mai mare număr de mandate, iar Ion Iliescu să fie președinte”. Atunci, Parlamentul României a fost dominat de FSN care a obținut 66 la sută din voturi, în timp ce Partidul Național Țărănesc a avut doar 2,5 la sută. La rândul lor nici liberalii nu au avut un rezultat cu mult mai bun iar ambele partide au fost. Ambele formațíuni au fost depășite de UDMR, clasată pe locul doi, după FSN. Dar asta a fost doar începutul. După mai puțin de o lună, abia instalat la putere, FSN-ul a preschimbat Bucureștiul în iadul pe pământ: chemate de Ion Iliescu, vreo câteva mii de mineri înarmați cu bâte și răngi metalice, au cutreierat prin Capitala României, au bătut și au ucis, după bunul lor plac și ai celor care-i asmuțiseră împotriva „Golaniei” din Piața Universității. La sfârșit același Iliescu i-a felicitat și le-a mulțumit pentru că au făcut ordine în Capitală.
Nici măcar acum, la 24 de ani de la „Duminica Orbului”, și cu puțin înaintea comemorării „Mineriadei din 13-15 iunie 1990”, Ion Iliescu nu este dispus să-și asume vreo vină în legătură cu tot ceea ce s-a întâmplat în acea primăvară cumplită care ne-a reîntors, abrupt, în negurile și haosul preistoriei. Chiar și acum, Ion Ilici Iliescu ne spune senin că: „Întotdeauna e greu să schimbi ceea ce s-a făcut. Putem doar să analizăm cu mai multă luciditate. Nu cred că aș face foarte multe lucruri în mod diferit. Eu cred că a contat maniera echilibrată în care ne-am străduit să abordăm inclusiv stările conflictuale din societate.” Așadar, nici măcar acum, ajuns la vârsta unei senectuți decrepite, el nu își asumă nimic și nu regretă absolut nimic.
Dar, poate că justiția se face, totuși, dincolo de voința mărunților noștri oameni politici. La zece zile după „Duminica Orbului”, în ziua de 30 mai 1990 , Bucureștiul a fost zguduit de un cutremur puternic, de 6,7 grade pe scara Richter. Atunci, din ce în ce puținii manifestanți care se încăpățânau să rămână în Piața Universității au exclamat cu subînțeles „Pământul a votat!”. Deși puternic, seismul acela nu a provocat pagube prea mari și nu s-a soldat nici cu victime umane. Victimele aveau să apară abia după două săptămâni, la Mineriadă. Acum Iliescu ne spune că nu regretă nimic din acea perioadă. Nici nu ar avea cum: obrazul lui gros de fost bolșevic nu-i dă voie nici acum.
