Blandetea mortii

Dorel Nechita nu era un baiat din cale-afara de frumos. Imi amintesc ca avea cosuri pe fata, purta ochelari si ca parea prea serios pentru varsta lui. Era pasionat de matematica. O cunosteam pe maica-sa, profesoara de romana la o scoala din Bacau. O femeie cu ochi tristi, mari, care-si iubea foarte mult meseria si de la care am invatat gramatica limbii romane. Taica-sau era si el profesor, un om bland si tacut, preda istoria la o scoala de langa Bacau, facand naveta. Aveau o situatie materiala destul de precara. Se descurcau, dar greu. O familie cu trei copii, doua fete si baiatul acesta *naltut, maturizat parca inainte de vreme. Tin minte cum Dorel venea pe la mine si rezolvam impreuna probleme din -Gazeta Matematica-. Avea o simplitate ca de tais, atunci cand dadea o solutie. Nu ezita nici o clipa. Privea enuntul, se incrunta si rezolva. Nu dadea gres niciodata.

In vremea cand studia la Liceul de matematica-fizica -Lucretiu Patrascanu- din Bacau, Dorel a castigat Olimpiada Balcanica de Matematica. Nimeni nu s-a mirat. Era unul dintre acei elevi al caror destin il stii deja. Pentru unii, viitorul depinde de ceilalti, de conjuncturi, de bafta pe care o au la examene. Dorel nu putea sa rateze nimic. Era evident ca va intra primul la facultate, ca va absolvi cu brio, ca va primi o repartitie buna, dupa care se va insura, va avea copii. Ce altceva putea sa ii aduca destinul?

Atunci cand a venit vremea sa dea examen la facultate, am aflat insa ca Dorel alesese Academia Militara. Parintii lui mai aveau doua fete de crescut, iar bursa scolara nu putea fi indeajuns pentru ca baiatul lor sa mearga la Politehnica. Mi-a parut rau cand am aflat ca Dorel urma sa mearga la Academie. Stiam ca iubea libertatea. Am simtit ca, pentru prima oara, viata ii facuse o nedreptate. Dorel merita altceva. Merita sa predea matematica.

Dorel alesese, totusi, sa devina inginer militar. Am aflat, de la maica-sa, ca luase in calcul intretinerea care urma sa fie asigurata de catre stat. Se gandise, practic, la ai lui, lasandu-se pe sine deoparte. Stia ca trebuie sa-si ajute familia.

O vreme nu am mai vorbit. De fapt, nu ne-am mai vazut niciodata.

Intr-o seara de decembrie, am aflat ca Dorel murise. Fusese ucis in fata Academiei Militare. Un singur glont, executat de un -sniper- care, cu siguranta, nu a ezitat nici o clipa sa apese pe tragaci. A privit, s-a incruntat si a rezolvat. Nu a dat gres. Apoi, poate ca a plecat acasa, a baut o bere si s-a culcat, fumand calm o ultima tigara. A doua zi, poate ca a luat-o de la capat. Ori poate ca s-a dizolvat printre noi. Poate ca ieri am stat alaturi de el in metrou. Alaturi de cel care l-a ucis pe inginerul militar Dorel Nechita.

Dupa vreo cateva luni, trebuie sa fi fost primavara lui *90, am intalnit-o, din intamplare, pe mama lui Dorel Nechita. Purta doliu. Orasul parea descatusat, colorat brusc cu nuante vii, erupte de sub pasii celor eliberati. Printre ele, aluneca stinghera, desenata pe retina primului nostru anotimp de libertate, o femeie imbracata in negru. Avea privirea pierduta, fata impietrita, ochii albastri de lacrimi. Purta in brate un buchet de flori. Se ducea, la fel cum o facuse luni de-a randul in fiecare zi, la mormantul baiatului ei.

Ieri, i-am intalnit din nou pe parintii celui ucis in decembrie. I-am privit cu gandul vinovat ca eu traiesc, iar fiul lor, nu. M-au oprit si m-au imbratisat. M-au intrebat cum imi merge, mi-au povestit despre fata lor cea mare, care este inginer chimist la un concern din Bucuresti, despre fata lor cea mica, medic si doctorand in Belgia. Apoi, au plecat. Mergeau la cimitir sa-si vada baiatul.

M-am intrebat daca moartea inginerului militar Dorel Nechita a fost in zadar. Nu stiu. Ceea ce stiu este ca mi-e dor de el. Si mai stiu ca undeva, poate chiar la masa de vizavi, cel care l-a ucis pe Dorel Nechita isi soarbe, plictisit, cafeaua.