Ideea crearii unui Institut Cultural Roman a fost avansata de presedintele Ion Iliescu o data cu organizarea forumurilor culturale regionale si apoi a celui national din anul 2002. De fapt, ea fusese sugerata, cu mai mult timp inainte, de regretatul Laurentiu Ulici, presedinte, la vremea aceea, al Uniunii Scriitorilor din Romania. Utilitatea unui asemenea organism cultural pentru prezentarea culturii romanesti in lume era evidenta, iar exemplele altor tari, cu sau fara traditie in acest gen de preocupari (de la British Council si Institutul Cultural Francez la Institutul de Cultura Polonez sau Cervantes), o subliniau inca. Nu este cazul sa reiteram aici indelungatele discutii purtate in jurul pastrarii sau disparitiei Fundatiei Culturale Romane sau al oportunitatii plasarii unui asemenea institut sub tutela Presedintiei Romaniei.
Saptamana trecuta a avut loc insa la GDS o dezbatere prilejuita de proiectul de lege privind infiintarea Institutului Cultural Roman. Dezbatere oarecum tardiva, intrucat textul proiectului, care a fost deja adoptat de Senat, nu a aparut decat recent, in numarul 167 al revistei -Observator Cultural-. Initiat de Guvernul Romaniei, care l-a inregistrat la Senat cu data de 13.03.2003, cerand dezbaterea lui in regim de urgenta, textul a fost adoptat de senatori in 14.04. 2003 si inregistrat la Camera Deputatilor in 16 aprilie. Chiar in conditiile regimului de urgenta, incalcarea punctului 1 al articolului 6 din capitolul II al Legii 52, privind transparenta decizionala in administratia publica, ce prevede publicarea textului oricarui proiect de act normativ ce nu vizeaza securitatea statului si trimiterea lui catre mass-media, ramane de netagaduit. Ceea ce contine insa acest act normativ e cu mult mai scandalos decat chiar si aceasta incalcare a Legii 52. Este vorba in esenta de o politizare a mediului cultural. O incercare a puterii de a-si aduce aproape intelectualitatea romana, macinata si ea, fireste, de slabiciuni. Cum este speculata slabiciunea? Prin crearea unui institut mamut, dupa modelul socialist antedecembrist, populat aproape in exclusivitate de personalitati romane pe care le vor investi cu calitatea de membru al Consiliului Consultativ, Ion Iliescu, Adrian Nastase, Vasile Dancu, Razvan Theodorescu etc. Coincidenta sau nu, proiectul vine parca sa linisteasca, de aceasta data, supararile premierului Nastase, care le marturisea, enervat, profesorilor cu carnet PSD ca opozitia a pus mana pe toate discutiile elevate de la televizor, in timp ce puterii i-au ramas numai stirile. De altfel, lipsa unei mase de intelectuali care sa sprijine deschis, militant, partidul de guvernamant (asa cum o facea pe vremuri Alianta Civica cu CDR sau cum o mai face GDS, acum mult mai rar, cu opozitia ) reprezinta o frustrare mai veche a social-democratilor. Pe vremuri, Razvan Theodorescu a infiintat o miscare oarecum civica de acest gen, care s-a inecat insa in anonimat.
Nimic nou pe frontul de Est
Nu vom specula in jurul motivelor acestei discretii din partea initiatorului, desi o seama de articole ale viitoarei legi, subliniate si in cursul dezbaterii, pare a da un raspuns edificator. Nedumeririle incep chiar cu Art. 1, punctul 1, conform caruia, institutul are drept scop -promovarea culturii nationale inauntrul si in afara tarii- si continua cu punctul 4 al aceluiasi articol, pe care il citam in intregime: -Institutul Cultural Roman isi propune initierea, organizarea si dezvoltarea capacitatii asociative, de mobilizare si convergenta in jurul unor proiecte culturale de interes national, a tuturor acelor institutii si organizatii neguvernamentale, asociatii profesionale si uniuni de creatie, a reprezentantilor societatii civile si a personalitatilor independente care pot contribui la indeplinirea scopului si obiectivelor institutiilor-. Pe buna dreptate, Andrei Cornea se intreba ce legatura cu cultura au autorii unui asemenea text. Si, am adauga noi, cine va preciza ceea ce legea numeste atat de vag, incepand cu categoriile implicate in indeplinirea scopului si terminand, in special, cu proiectele culturale de interes national. In expunerea de motive a initiatorului proiectului, descoperim patru categorii de -proiecte si actiuni specifice-, prezentate clar: a/Educatia, pe urmatoarele directii si teme: aprofundarea istoriei si culturii nationale; cunoasterea limbii romane si insusirea unor limbi de circulatie internationala; insusirea limbajului informatic, a deprinderilor de utilizare a tehnologiilor informatice si de comunicare; educatia ecologica si educatia civica, de participare a tinerilor la viata publica; b/ Cercetare sociala, cu proiecte pe teme referitoare la evolutia vietii sociale romanesti, la largirea accesului la cultura, instruire si educatie ale (sic!) diferitelor categorii sociale s.a.; c/ Arta si literatura, cu proiecte privind stimularea creatiei originale, incurajarea si promovarea tinerilor talentati, popularizarea in mediile cele mai largi a marilor opere ale artei si literaturii romane si universale; d/ Multimedia, cu proiecte de sustinere a cunoasterii si insusirii noilor tehnologii in domeniul comunicarii si mass-media.
Ajungem la concluzia ca scoala romaneasca, institutele de sociologie, ministerul culturii, cel al cercetarii au fost sau vor deveni inutile o data cu infiintarea unui asemenea institut, chiar daca initiatorul ne asigura ca noul organism -nu se va substitui, in nici un fel, vreuneia dintre institutiile statului cu atributii executive- in domeniile mentionate. El va reprezenta insa -cadrul comun de participare a acestora la proiecte culturale de anvergura nationala-. Cata invidie ar putea starni, in randul fostilor responsabili ai Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste, de care multi dintre noi isi aduc inca bine aminte, aceasta formulare eufemistica pentru centralizarea actelor de cultura. E drept, acestia se pot regasi in genericul sub care ar urma sa fie organizate -amplele manifestari la nivel national-: Deceniul Culturii Romane. De ce deceniu? N-are oricum nici o importanta. Pe plan extern, -activitatea Institutului Cultural Roman se va realiza prin intermediul centrelor culturale romanesti din strainatate, care isi metin subordonarea administrativa actuala fata de Ministerul Afacerilor Externe in ceea ce priveste finantarea, numarul de posturi si statutul diplomatic acordat personalului de specialitate-. Am putea spune, parafrazand, nimic nou pe frontul de Est.
Un mamut pe temelii de nisip
A fost acuzata in timpul dezbaterii la care ne-am referit structura politizata a viitorului institut, ca si -personalizarea- lui prin numarul mare de membri ai Consiliului Consultativ (14) numiti de presedintele Romaniei, cel care decide, de altfel, si persoana presedintelui institutului, in conditiile in care, conform legii, deciziile se iau cu acordul majoritatii simple. Andrei Oisteanu a numit noul institut un -megaminister-, ceea ce, avand in vedere structura preconizata, pare destul de inspirat. Dincolo insa de orice temeri privind politizarea acestei institutii, ramane caracterul ei prolific, intentia de a patrona tot ceea ce se intampla in domeniul culturii in interiorul tarii si, nedeclarat, caracterul ei de supervizor al unei politici culturale. Obiectivele propuse nu pot fi realizate fara o infrastructura pe plan intern pe care institutia nu o va avea, exhaustivitatea preocuparilor marturiseste obsesia gigantismului si centralismului, asa cum aprecia Andrei Cornea, iar amploarea aparatului de decizie va conduce, inevitabil, la ineficienta institutului.
Ideea infiintarii unui asemenea institut a fost generata, initial, de slaba cunoastere a culturii romanesti in strainatate, de imposibilitatea Fundatiei Culturale Romane (din cauze administrative) de a realiza o mai larga relatie cu exteriorul. Practica occidentala initial, apoi aceea a tarilor din fostul lagar socialist cu o dezvoltare normala dupa 1990, care au recurs la institute specializate pentru intrarea in constiita culturala a altor tari, demonstra necesitatea unei institutii similare si in Romania. Nici unul dintre institutele straine de cultura nu are obiective in interiorul tarii sale insa. Amploarea activitatii de promovare a unei culturi pe plan european face imposibila urmarirea unor strategii interne, pentru care exista, de altfel, peste tot in lume, alte institutii specializate. Textul Legii privind infiintarea, organizarea si functionarea Institutului Cultural Roman pacatuieste printr-o optica depasita, descopera automatisme de gandire ce ar fi trebuit sa dispara dupa 13 ani si o dorinta de a controla si -de a face totul- ce s-a dovedit timp de atatea decenii nu numai neproductiva, dar de-a dreptul nociva. Limba de lemn caracterizeaza enunturile si, evident, este ultima modalitate gratie careia Romania poate spera sa intre, din punct de vedere cultural, in randul tarilor civilizate ale Europei.
Bifarea unui punct din program
Dezbaterea initiata de GDS a venit tarziu. Glasurile societatii civile vor clama si de aceasta data in pustiu. Reprezentantul presedintiei la dezbatere, Octavian Stireanu, a accentuat tot timpul caracterul perfectibil al oricarui text. Teoretic, da. Cand el devine text de lege, perfectibilitatea costa prea mult si este, practic, imposibila. Este adevarat, exista inca o sansa: dezbaterea in Camera Deputatilor. Invitatia la continuarea dialogului, lansata de moderatorul dezbaterii, Stelian Tanase, ar putea fi, in aceasta perspectiva, utila. Ar fi pacat ca, dupa ce a fost punctata de lupte intre orgolii, ce au dublat o idee pragmatica si o necesara decizie, nasterea acestui institut sa se dovedeasca numai un punct bifat in declaratiile politice, indiferent de culoarea acestora.
