Ce mă aștept să-și asume Biroul Național al USR după anunțarea rezultatelor referendumului intern și ce voi face eu mai departe
Dragi colege și colegi, sunt dezamăgit (dar nu și surprins) de ceea ce a urmat anunțării rezultatului referendumului intern privind poziționarea/nepoziționarea USR. Din punct de vedere al rezultatelor, acestea sunt cel puțin discutabile. Dacă fiecare dintre cele două întrebări luate separat oferă niște răspunsuri simple (o diferență minimală ”pro” respectiv ”contra” poziționarea USR, respectiv o diferență majoră între ”pro” și ”contra” referendumul de modificare a Constituției), se lasă ceața în momentul în care se încearcă interpretarea lor împreună (aștept cu interes eventuale argumente ale BN care să mă convingă dincolo de orice dubiu că există cel puțin 50%+1 dintre membrii USR care au participat la referendumul intern și au votat, cumulativ, atât pentru poziționare, cât și pentru o poziționare contra referendumului de modificare a Constituției).
Cu toate acestea, continuarea unei discuții în sensul interpretării votului (dincolo de o analiză internă și o decizie a BN) nu e deloc productivă, mai ales în perspectiva unei toamne care se anunță mult mai încinsă chiar decât vara asta cu recorduri după recorduri de caniculă la nivel global. Asta dacă ne raportăm la luptele care le avem cu adevărat de dus pentru schimbarea în bine a calității vieții cetățenilor români. Nu știu ca PSD și aliații lor de guvernare (ba chiar și unii reprezentanți ai Opoziției) să fi renunțat la planurile lor de atac la adresa justiției și de salvare de la răspundere a penalilor din rândurile lor. Uriașul caz de corupție de la Roșia Montană, care a scos cetățenii în stradă în Toamna Românească (2013), revine în forță, cu semnale clare că Guvernul se pregătește să pună batista pe țambal în litigiul cu Gabriel Resources legat de proiectul de exploatare a aurului cu cianuri, eliberând avizul solicitat de companie în schimbul tăcerii asupra modului în care sute de milioane de dolari au fost ”investiți” în diferiți politicieni și funcționari publici din România. În plus, un nou proiect de modificare a Legii Minelor a început să circule în draft între diferite instituții autohtone, proiect care pornește de la același principiu care i-a revoltat pe cetățenii români în 2013 – declararea abuzivă a unor proiecte miniere ca fiind de importanță națională/utilitate publică și, implicit, deschizând astfel larg ușa excepțiilor de la normele legale privitoare la protejarea patrimoniului cultural, mediului și proprietății, a celor privitoare la regimul terenurilor agricole, pădurilor, fânațelor, apelor etc. După cum am constatat pe teren (și am făcut deja public), Parcurile Naționale ale României sunt hăcuite fără niciun scrupul cu legea în mână (!), iar râurile de munte sunt băgate pe țeavă cu o lăcomie diabolică, în ciuda intrării țării noastre în infringement din acestă cauză. Legile și alte reglementări care, în urma protestelor și presiunii civice din 2015, începuseră să dea rezultate împotriva furtului la scară națională a lemnului, au fost ciuntite, iar PSD și aliații continuă tentativele de a le lăsa fără efecte. Cercetarea autohtonă își continuă prăbușirea epică, iar învățământul nu are vreo perspectivă nici măcar de început a redresării. Dimpotrivă, singurele misiuni pe care ministrul Educației pare să și le fi asumat sunt cele legate de salvarea onoarei și a diplomelor plagiatorilor și decontarea unor manuale absurde… de sport. În urbanism continuă haosul și avalanșa de reglementări ambigue care favorizează parandărătul dezvoltărilor imobiliare iresponsabile. Epidemia de rujeolă a demonstrat (dacă mai era nevoie) cât de criminal este un sistem de Sănătate subfinanțat și, în același timp, sufocat de clientelism și nepotism. Cultura, cea care definește pe termen mediu și lung un neam și fără de care schimbarea mentalităților într-o societate și a societății în ansamblul ei nu e posibilă, e tratată cu ”competențe” tabloide. Mari segmente de populație sunt menținute în sărăcie lucie ori precaritate, pierzând astfel oportunități de dezvoltare și resurse umane importante, pentru a putea fi cumpărate periodic în perioadele electorale ori între acestea. Cu beneficii iluzorii, ale căror efecte pozitive sunt anulate ulterior (când sacul bugetar se golește), se încearcă obținerea unei susțineri publice ori măcar a liniștii, pentru a da și a trece legi și ordonanțe care să-i salveze pe penali. Cam singurul domeniu în care suntem în avangarda europeană este susținerea bugetară masivă a serviciilor de informații pentru a-i putea recompensa (după cum a recunoscut implicit fostul șef SRI George Maior) pe acoperiții din presa autohtonă, dar și din alte instituții în care, într-un stat democratic, n-ar avea ce căuta picioruș de agent ori ofițer. Și pentru că actuala Putere își ia exemple din vecinătate, și de la Est, și mai de la Vest un pic, românilor care se gândesc să protesteze li se pregătesc norme de represiune dure, iar sursele de finanțare și modul de funcționare al societății civile sunt amenințate grav.
Cele enumerate mai sus sunt câteva dintre luptele pe care mi le-am asumat atunci când am decis să intru în politică. Iar lista nu e deloc exhaustivă. Carta Albă a Bunei Guvernări, elaborată după protestele de la începutul anului 2012, Proclamația de la Câmpeni, din octombrie 2013, din timpul protestelor pentru Roșia Montană, și Declarația de la Cluj, din noiembrie 2014, citită în fața a peste 20.000 de oameni ieșiți în stradă în semn de solidaritate cu încălcarea dreptului la vot al concetățenilor din Diaspora, reprezintă documentele programatice care sintetizează revendicările civice capabile să modernizeze și să reformeze România și, mai mult, să o sincronizeze cu țările europene dezvoltate la al căror nivel de bunăstare aspirăm în mod legitim. Am fost și eu unul dintre cei care au participat, alături de mulți, mulți alți contributori, la elaborarea și scrierea lor, am susținut și am promovat în mod sistematic cele trei documente emblematice pentru mișcările civice din România de după anul 2000 și, nu ultimul rând, le-am inclus în programul politic cu care m-am prezentat în fața cetățenilor pentru a le cere votul în decembrie 2016. Încrederea cu care m-au investit arată că sunt teme care contează pentru ei. Sunt decis să lupt în continuare pentru revendicările incluse în aceste documente, inclusiv din interiorul politicii.
Și de aici vine dezamăgirea de care am pomenit la începutul acestei scrisori deschise. La foarte scurt timp după închiderea votului pentru referendumul intern am citit pe Facebook mesajul pregătit anticipat de reprezentanții unuia dintre grupurile din USR. Un mesaj triumfalist, de parcă s-ar fi obținut cine știe ce mare victorie împotriva sistemului mafiot, nu un scor strâns într-o dezbatere internă. Un mesaj jignitor la adresa președintelui fondator al USR, Nicușor Dan, fără a cărui luptă, sacrificii și determinare, întinse pe ani buni, acest partid și speranța pe care o reprezintă pentru România nu ar fi existat. Un mesaj excluziv atât față de cei care au votat pentru o poziționare moderată (aproape jumătate dintre votanți), cât și față de o parte dintre cei care au votat o poziționare frontală. Nu reiau acum motivele pentru care sunt și voi vota în Senat împotriva referendumului de modificare a Constituției, chiar dacă apreciez că poziționarea frontală a USR e o eroare (primele motive le-am prezentat în timpul campaniei electorale din toamnă, pe celelalte în dezbaterea internă). Desigur, accept că dezamăgirea și percepția legate de mesajul în discuție pot fi subiective. La fel cum accept că o contestare îndelungată a modului de interpretare a rezultatelor referendumului intern ar putea fi dăunătoare luptelor și cauzelor pe care le-am enumerat mai sus. Ce nu pot să accept sunt generalizările propagandistice și eludarea răspunderii. Nu știu ce procent din partid (și din electorat cu atât mai puțin) reprezintă grupul care a revendicat ”victoria” de la referendumul intern, dar există un organism de conducere executivă votat la Congres – Biroul Național (BN).
Mă aștept ca membrii BN, fiecare, în parte, și împreună, ca organism colegial, să-și asume răspunderea deciziei pe care o vor lua în interpretarea votului de la referendumul intern. Iar răspunderea pe care și-o vor asuma să poată fi cuantificată pe două paliere:
1) că decizia pe care o vor lua nu va periclita șansa unei creșteri cu măcar 5% (față de rezultatul din decembrie 2016) a USR la următorul scrutin electoral (europarlamentarele din 2019), menținând USR, în această etapă intermediară, cel puțin pe poziția a treia în opțiunile electoratului;
2) că decizia pe care o vor lua nu va pune în pericol îndeplinirea revendicărilor enunțate în cele trei documente programatice enumerate mai sus, precum și a altor obiective complementare al căror scop este modernizarea/ reformarea fundamentală a României.
Evident, primul palier e mai ușor de exprimat și mă aștept ca BN să anunțe cât mai curând, în mod public, care este scorul la care își asumă să ducă USR la alegerile europarlamentare din 2019, iar în cazul neîndeplinirii acestuia, membrii care vor alcătui majoritatea în actualul BN să se angajeze ferm că nu vor candida un ciclu electoral pentru un alt mandat în BN (mă refer strict la mandatele în BN, nu la alte funcții în partid ori funcții și demnități publice). Consider că o astfel de asumare a responsabilității conducerii unui partid e un angajament absolut minimal și de bun simț pentru o formațiune care se pretinde ”altfel”.
Pentru al doilea palier, solicit membrilor BN să se poziționeze ferm și fără echivoc legat de documentele societății civile enumerate și, mai ales, față de revendicările formulate expres în acestea: Carta Albă a Bunei Guvernări (2012), Proclamația de la Câmpeni (2013) și Declarația de la Cluj (2014). De asemenea, în cazul în care poziționarea BN față de aceste documente este pozitivă, aștept elaborarea și asumarea unei strategii și a unor proceduri exprese prin care revendicările să fie îndeplinite, asumându-mi, la rândul meu, implicarea maximală în elaborarea strategiei și a aplicării ei.
Dacă actuala conducere a USR nu este de acord cu aceste revendicări, consider că e onest atât față de membrii care le susțin, cât și față de organizațiile societății civile și față de cetățeni, să transmită clar și fără echivoc acest lucru.
Au trecut mai bine de 15 ani de când am renunțat la un stil de viață comod (boem sau căldicel, cum doriți), după ce am ajuns prima dată la Roșia Montană. Uriașele mizerii pe care le-am descoperit în documentarea și monitorizarea afacerii și energia incredibilă a celor care s-au implicat în această bătălie definitorie pentru România contemporană m-au făcut să înțeleg dintr-o altă perspectivă oamenii și societatea și să-mi aleg alte principii și valori pe care să le urmez în viață. Sunt decis, cel puțin în aceeași măsură ca înainte de a intra în politică, să continui să duc lupta mai departe, și pentru Roșia Montană, și pentru toate celelalte cauze care se află în conexiune directă cu schimbarea României, modernizarea ei și sincronizarea cu Europa dezvoltată – de la recâștigarea instituțiilor statului, acaparate în mare parte de o gașcă mafiotă, la anti-corupție, educație, cercetare, cultură, sănătate, păduri, parcuri naționale, agricultură, ape, sărăcie, discriminare etc. (iar ordinea e aleatorie). Vreau însă să primesc (și nu cred că sunt singurul care am dorința asta) un răspuns ferm din partea conducerii USR că sunt în partidul potrivit, că există și va exista o susținere dincolo de orice dubiu pentru toate cauzele și revendicările enumerate și că problemele de până acum au fost erori de comunicare și nu o atitudine deliberată de evitare a unor subiecte sensibile. Vreau să primesc confirmarea oficială că toate cele de mai sus se află pe agenda prioritară a USR, că nu se va încerca marginalizarea acestor teme și nici a membrilor USR care le susțin și promovează.
De asemenea, tuturor celor care citiți această scrisoare deschisă, vă rog să-mi transmiteți, fie că sunteți membri (cu sau fără funcții), simpatizanți și susținători USR, fie doar cetățeni cu drept de vot, dacă vă identificați cu revendicările enumerate și dacă sunteți dispuși să vă implicați (nu neapărat politic, dar nici excluzând varianta asta) . Într-un fel sau altul, vom continua. Și vom câștiga. Au fost destui cei care au zâmbit superior, în urmă cu cincisprezece ani, când am mizat pe mâna de localnici și susținători ai lor, care se opuneau unei caracatițe politico-financiare uriașe la Roșia Montană. Sunt dispus să țin, acum, un rămășag similar 😉 . Poate că nu e doar o simplă coincidență că ieri, ajungând cu colegi și prieteni pe pe Masivul Cârnic din Roșia Montană, am găsit crucea la locul ei, așa cum era și în 2002, când am urcat prima dată muntele. Chiar dacă a fost puțin înnorat.
Senator Mihai Goțiu
