Poveste de adormit (sau trezit) pe cine vrea si cine nu

A fost odata – da* ce zic eu, nici nu mai stiu de cate ori a fost – un tanar ziarist postdecembrist, ca de n-ar fi fost am fi vorbit de chestii mai vesele si mass-media romanesti nu ar fi blamabile pe ici, pe colo. Fiu de intelectuali veritabili si respectabili, tanarul nostru a intrat in presa libera in primii ani de dupa evenimentele din decembrie *89, si nu oricum, ci direct pe un post de conducere la un saptamanal de mare circulatie si influenta in acei ani, saptamanal fondat de un ziarist ceva mai in varsta, si care avea la activ un important stagiu inainte de 1989 la un post de radio strain, ce a hartuit in fel si chip regimul comunist ceausist. Intre timp, ochiul lui ravnea si la sexul frumusel si mult mai tinerel, dar care s-a dovedit opus, si la propriu si la figurat pentru el, asa ca l-a eliminat si din vederile sale si din redactia in care taia si spanzura. Oricum, proaspatul nostru analist politic nu mai prididea cu raspunsurile la invitatiile televiziunilor, talk-show-uri garla, consultanta pentru oameni si partide politice etc. Intre timp insa, dragostea sa fata de democratie a capatat un rival redutabil – dragostea pentru bani. Simtindu-se pe cai mari, omul nostru l-a parasit pe patronul care-l facuse cunoscut – dar n-a plecat cu mana goala, a luat ce-a gasit si el – si-a gasit cate ceva. Si firma intreprinzatorului postdecembrist si vehementului antineocomunist a obtinut contractul de publicitate pentru campania electorala a fortelor de opozitie care au castigat alegerile – dar nu pentru ca ar fi beneficiat de o campanie formidabila, ci pentru ca lumea voia o schimbare. Bineinteles ca, imediat ce noua putere s-a instalat, omul nostru si-a cerut rasplata – ca de altfel si alti tineri ziaristi dornici de functii si parvenire rapida – pentru ca, nu-i asa, luptase pentru victoria democratiei Si-a intrat in echipa guvernamentala. Dar cand amicii politici au pierdut puterea, s-a dat lovit o vreme in numele democratiei – dar nu prea tare si prea mult – iar apoi s-a retras, chipurile, la universitate – o fosta scoala de politruci comunisti – devenise profesor intr-ale politicii, invata tanara generatie cum e cu publicitatea, cu democratia si -dreapta sira a spinarii- in societatea romaneasca. Pana cand s-a plictisit, si a decis ca nu poate sta departe de tumultuoasa viata politica si nici nu poate asista cum se zbate noua putere in cautare de capacitati intelectuale ca a lui. Si a hotarat ca e momentul sa puna umarul alaturi de fostii adversari politici ai partidului si credintelor sale. Si a devenit consilierul primului-ministru. Dar piaza rea a facut ca tocmai atunci, partidul pe care se hotarase sa-l sprijine cu toate puterile lui sa clacheze in alegerile locale, si cum perspectiva celor generale era si mai sumbra, ziaristul, analistul, profesorul si omul de publicitate si-a dezvaluit motivatia schimbarilor sale surprinzatoare: fusese doar o manevra, dorise sa studieze dusmanul din interior – asta era metoda si pe vremea lui nea Nicu, nu-i asa? Dar altul era crezul lui – ne-a asigurat – tot cu democratia proeuropeana compatimea. Si firma de publicitate la fel.

Asemanarea cu vreo persoana din realitatea zilelor voastre este de-a dreptul intamplatoare! Sa-mi sara ochii care va minte!