Procesul comunismului – -Cantarea Romaniei-

Azi ne este clar – desi numai unora – ca Ceausestii si comunismul in genere nu se puteau mentine atatia ani la putere daca n-ar fi profitat de oportunismul, lasitatea, colaborarea si indiferenta majoritatii romanilor. O categorie aparte au constituit-o oamenii de cultura, artistii si tot ceea ce circula in sfera mondena – atat cat exista chestia asta sub Ceausescu. Orice dictatura are nevoie de propaganda, de preamarire a realizarilor ei, de ode pentru liderii fara pereche, de imortalizare pe panze – pe ecran sau la sevalet – a unor scene din viata -celor mai iubiti fii ai poporului-, de marsuri victorioase si chipuri cioplite. Si artistii -contribuabili- la glorificarea realizarilor comunismului se impart dupa acelasi criteriu ca si turnatorii: cei siliti in urma presiunilor, oportunistii lacomi, cei slab dotati de natura pentru domeniul artistic in care aveau pretentii sa se afirme si entuziastii care zugraveau cu tot ce aveau la indemana – limba, ochi, picior, deget, creieras infierbantat – chipuri si realizari epocale, fie ca li se cerea , fie ca nu, dar ei voiau sa vada tovarasii ca activeaza, ca au initiativa si cred cu sinceritate! Primele -individualizari- care vin oricui in minte sunt persoane -active- bine merci si in democratie – respectivii Adrian Paunescu si V.C. Tudor, care compun un trio de neuitat impreuna cu numita -Cantare a Romaniei-.

Sigur, daca facem abstractie de corifeii -obsedantului deceniu-, printre care, alaturi de facaturi gen A. Toma si T. Neculuta – poeti cu origine sanatoasa veniti din sanul clasei muncitoare -, gasim din pacate si mari oportunisti, nume grele ale literaturii romane si teatrului, care se infig la premii de stat, la titluri de artisti emeriti, fac frumos in compania nomenclaturii comuniste si li se scurg ochii dupa bani si case asa-zis pentru creatie si – ceva mai tarziu – aspira chiar la ocuparea unor pozitii importante in structurile de putere ale PCR. S-a scris si comentat destul despre compromisuri mai mari sau mai mici facute de scriitori adevarati precum Sadoveanu, Arghezi, Petru Dumitriu etc.

Revenind la asa-numita perioada de -dezghet- din anii 60-70, ne amintim de scriitori mai degraba facuti decat nascuti, specialisti in propaganda de partid si patriotardism, precum Nicolae Dragos, Virgil Carianopol, Dan Desliu, Victor Tulbure, Eugen Frunza, Ion Dodu Balan s.a. Anii 80 au adus – o data cu inasprirea dictaturii ceausiste – ingrosarea numarului de cantareti ai lui Nicu si Leanei, un -indreptar- in acest sens constituindu-l faimosul -OMAGIU-. Cazuri aparte le constituie accederea unor scriitori si artisti – cativa de reala valoare – in structurile superioare ale PCR ori in cercurile nomenclaturii. Nicolae Breban si Radu Beligan au trait si mai traiesc probabil cu senzatia ca faceau un serviciu breslei lor reprezentand-o la asemenea nivel. Cat despre -pozarii- familiei Ceusescu, numiti artisti plastici, Sabin Balasa si Zamfir Dumitrescu (asta recuperat la varf de PSD), mai bine sa nu mai vorbim. La toate astea s-au adaugat tonele si kilometri de scenarii de filme ori piese santieriste despre omul nou – campanie inaugurata de -dramaturgii- Dorin Dorian si Dan Tarchila -, care au invadat si asa mizerele programe tv si Radio, doua unelte de propaganda care nu si-au schimbat prea mult profilul dupa decembrie *89.