Generalul (r) SRI Aurel Rogojan dezvăluie detalii din istoria României despre cum se schimbă președinții
Profesorul de contraspionaj atrage atenția cum și-au împărțit sferele de influență în societate serviciile care au contribuit la lovitura din 1989. De exemplu, serviciile secrete occidentale s-au ocupat în mod special de sindicate, cele rusești au avut drept obiectiv „militarizarea societății civile“, iar cele autohtone au reușit să se bage între acestea două pentru a cåștiga un loc de frunte în viața politică. Dacă printre fondatorii Grupului pentru Dialog Social, stimulat de Silviu Brucan, s-a aflat, printre alții, chiar fiica lui Leonte Răutu, Anca Oroveanu, în partea politică, în PNL, de exemplu, pe långă implicarea serviciului Ministerului de Interne, o altă structură, posibil răsăriteană, s-a ocupat cu crearea unei noi aripi, în timp ce partide care au încercat „auto-lustrarea“ ofițerilor acoperiți au dispărut pur și simplu, aflăm de la interlocutorul nostru.
Generalul (r) SRI Aurel Rogojan, fost șef de cabinet al generalului Iulian Vlad și consilier al conducerii Serviciului Romån de Informații, revine, într-un interviu acordat în exclusivitate pentru „Curentul“, asupra momentului transformărilor structurilor de securitate, ale societății civile și a partidelor politice imediat după lovitura de stat din 1989. Istoriograf al serviciilor secrete și memorialist al celor romånești, generalul Aurel Rogojan, după ce l-a acuzat pe primul șef al SRI, Virgil Măgureanu, fost căpitan DIE și membru al grupului de la Ștefan Gheorghiu din jurul lui Leonte Răutu, de epurarea ofițerilor „anti-KGB“ din noul SRI, revine cu detalii legate de implicarea altor structuri în consolidarea unei ocupații de tip nou a Romåniei.
– Domnule general, fostul șef al Serviciului de Informații Externe, Ioan Talpeș, afirma la emisiunea „Nașul“ că PNL s-a înființat la noul SIE, condus în anii aceia de Mihai Caraman, „care era foarte måndru de gradul său de ofițer KGB“. Mie mi-a spus însă Ștefan Andrei că Mihai Caraman a fost mătrășit de la SIE după o vizită de-a domnului Măgureanu la Moscova și după ce șeful SIE i-ar fi reclamat lui Ion Iliescu că sunt prea mulți agenți ai serviciilor speciale ruse în România: câteva zeci de mii. Care este adevărul și care a fost rolul serviciilor secrete de la noi și de aiurea în „dezvoltarea și consoliderea democrației“?
– Ceva, ceva este pe aproape de adevăr despre înființarea partidelor. În privința PNL, o aripă liberală – dacă vă aduceți aminte de „aripile“ de atunci – s-a înființat, însă, la un alt serviciu, și de aici marea dihonie, între unii și ceilalți. Și între liberali, dar și între directorii serviciilor respective. În fapt, unele dintre cele circa 120-130 de partide existente la un moment dat s-au înființat prin „ordine de misiune“. Exista, nu-i așa, în grădina ministrului Chițac, un Serviciu pentru Protecția Obiectivelor Politice… Avea nevoie de obiectul muncii. Apoi, dacă a început un serviciu cu astfel de „stimulări ale democrației“, celelalte trebuiau să se lase eclipsate?! Erau terminate, la propriu! Au fost lideri de partide care știau bine lecția de la S.O.E., din perioada anilor ‘40, și aveau, și urmăreau „norma“ de acoperiți. În mai multe cazuri, odată cu epurarea acoperiților din partid s-a autoepurat și partidul de pe scena vieții politice. Ne place sau nu, asta a fost. Deduceți dvs ce a mai rămas. Știți vorba unui lider de partid… Cu liberalii, însă, s-a întâmplat ceva cu totul aparte, un adevăr care va ieși, poate, singur la iveală.
– Dar cum e cu „pluripartidismul“ și „dialogul social“, cu „societatea civilă“, acum din nou foarte activă, „pe fază“, în plină campanie prezidențială?
– Pentru început, pluripartidismul avea nevoie de un impuls. Cine să-l dea? Occidentalii au fost interesați mai mult de sindicate, rușii de paramilitarizarea „societății civile“, îndeosebi a organizațiilor „apolitice“, prin intermediul cărora s-a realizat o nouă ocupație și s-a impus o dictatură de alt tip asupra României, extinsă apoi la nivel instituțional. Să fi fost lăsați numai rușii să se ocupe și de implementarea pluripartidismului, cum și-ar fi dorit, s-ar fi stricat prea mult, și așa destul de precara stare de stabilitate și echilibru prin care, legalmente, este definită siguranța națională.
– Și atunci, cum s-a dezvoltat „democrația românească“?
– Păi atunci, cei care au avut resorturile și-au îndeplinit planul la indicatorii „viitori lideri de partide“ și „viitori parlamentari“. Asta a fost definită, de către actorii operațiunii, ca o necesitate a momentului de pornire către o viitoare societate democratică. La vârful structurilor speciale existau și preocupări mai selecte, cum ar fi „rezerva de cadre“ a președinților și prim-miniștrilor…
– Virgil Măgureanu avea vreo implicare?
– Da, desigur… Dânsul a fost de mai multe ori și insistent în atenția presei vremii pentru faptul de a-i căuta înlocuitori președintelui Ion Iliescu, cărora să le asorteze și prim-miniștrii…
– Acum, asta era de bine, după mine, ținând cont de acea perioadă. Dar o făcea din proprie inițiativă sau avea sarcina aceasta în fișa postului?
– Nici vorbă. Doar dacă președintele l-a mandatat în mod excepțional, mai știi?!…
– Unii spun că și dânsul și-ar fi dorit să ajungă prim-ministru în anii ‘90 și de aceea a fost și senator sau deputat, de Vrancea parcă. Dar, ca să înțeleg mai bine procedura: pe unii îi provoca, îi stimula și apoi îi vorbea „de bine“ la Cotroceni ori la Palatul Victoria?
– Măcar să o fi făcut profesionist și consecvent. Ajungea departe! Dar, nu. Nu a fost asta.
– Atunci ce a fost?
– Își căuta propriul culoar spre puterea supremă. Tatona, când pe unul, când pe altul, doar-doar îl va găsi pe cel care să-i spună: „Numai cu dumneata!“
– Dar o asemenea conduită nu semnifica „trădarea“ lui Ion Iliescu?
-Atingeți o chestiune extrem de delicată. Dacă într-o primă etapă, Ion Iliescu era pentru Virgil Măgureanu, cel puțin în referirile de „uz intern“, numai charismă, era „omul providențial“ care, pur și simplu, electriza și magnetiza, foarte repede, mult prea repede, s-a văzut apoi cum Virgil Măgureanu începuse să fie când dezolat, când contrariat și apoi chiar în ipostaze pe care funcția sa nu i le îngăduia față de persoana care în acele momente era președintele României. Virgil Măgureanu a mers până la negarea oricărei alte autorități laice, afirmând că – citez din presa vremii – „În România, deasupra mea este numai Dumnezeu“.
– Deci așa s-a ajuns la „trădarea“ din 1996, care, în viziunea multor naivi, a fost „de bine“? Dezamăgirile au fost imense însă, așa cum ni se întâmplă de 20 de ani. Dacă Iliescu vroia Tratat cu URSS, Constantinescu a semnat Tratatul cu Ucraina, prin care am renunțat „de bună voie și nesiliți de nimeni“ la teritorii românești străbune. Dar care a fost rolul SRI în 1996, dacă a existat unul?
– Serviciul a avut atunci atitudinea instituțională corectă. Ceea ce trebuie spus, că nu a implicat obligatoriu și convergența cu unele dintre convingerile și opțiunile directorului. Între Serviciu, substanțialitatea atribuțiilor sale și conduita de urmat pentru realizarea lor, pe de o parte, și director, pe de altă parte, apăruse un ecart. Teoreticianul puterii, și, de ce nu, și al conspirației politice, din domnul Virgil Măgureanu avea deschidere și către alte orizonturi. O parte nu mai răspundea așteptărilor celeilalte… Cel puțin aceasta a fost și este, până la acest moment, percepția noastră.
– Observ că asociați teoria puterii cu teoria conspirației politice. De ce?
– Fiindcă dobândirea puterii politice implică, cel mai adesea, și o astfel de resursă. Priviți în istorie: credeți că a existat vreo preluare a puterii fără vreo „muncă conspirativă“ în spate? Asta, suplimentar de resursele secrete îndeobște folosite.
– Puteți să intrați în detalii. Un exemplu „electoral“?
– Da, de ce nu?! Revin la momentul 1996. Eu eram în acel an detașat la Serviciul de Protecție și Pază, pe lângă Inspectorul General pentru Informații, și, ca în orice perioadă preelectorală, circula multă zvonistică. O mare cotă a căpătat în una din zilele acelea o semnalare, a cărei sursă și, respectiv, elementele de conținut ale mesajului nu au fost evaluate pe scara veridicității. Din lipsă de timp. Semnalarea a venit pe la orele 12.30 și anunța un eveniment ce urma să aibă loc peste trei ore. Potrivit acelei știri incerte, purtătorul de cuvânt al directorului S.R.I. urma să se întâlnească, se indica data și chiar ora, 15.30, la o adresă, Calea cutare nr. 338, cu un reprezentant al Convenției Democratice, pentru a-i înmâna o servietă cu niște miliarde de lei, între două și trei. Se începuse deja scrierea olografă a notei de informare când am cerut să mă duc să verific personal ce este la numărul respectiv pe Calea X-ulescu. Rezultatul a fost acela că la numărul 316 se termina Calea… Concluzia: „Informația nu este verificabilă“. Dacă nu ar fi conținut o adresă indicată atât de exact, racheta informațională era lansată împotriva „sponsorului“, care trebuia dedus ca fiind șeful purtătorului valizei.
– Dar dacă cineva, pe releul informator/dezinformator – sursă – ofițer – ierarhii interne – analist – redactor informare, nu a reținut numărul corect?!
– De ce nu, de ce nu? Pot exista și asemenea accidente, care pe astfel de subiecte, chiar că nu ar trebui să fie considerate ca întâmplătoare.
– Înțeleg că valiza a ajuns, poate, acolo unde trebuie… Eu o să-l întreb și pe domnul Nic Ulieru, de curiozitate, să văd dacă-și aduce aminte de ceva de genul acesta. În mod cert, la vot, domnul Măgureanu a informat „în direct“ că „a votat schimbarea“, ceea ce ne-a adus din rău în mai rău, după mine. Să vedem cum s-au modernizat succesorii săi, mai tineri, de azi. În concluzie, vreți să spuneți cumva prin acest exemplu că serviciile secrete, române sau străine, sunt cele care schimbă sau nu președinții…
– Asta o spuneți dvs. Eu vă propun să reluăm tema după alegeri.
Interviu realizat de Victor Roncea
