Sincronismul -national-popular-

Sincronismul romanilor, ca indivizi si societate, a evoluat sub diverse si perverse forme de la inceputurile timide de la jumatatea secolului XIX, manifestandu-se in aria socialului, politicului, artei si culturii. Disputa dintre sincronisti si protocronisti a -evoluat- de la chestiuni de idei si apropiere sau departare de saltul industrial si implicit economic al occidentului pana la lupta total inegala din vremea comunismului, cand nici macar de protocronism nu putem vorbi, ci pur si simplu de ev mediu al prostiei!

Oricum, la fel ca si pe vremea bonjuristilor ori a avantului interbelic, liderii nostri de toate felurile si din toate domeniile se chinuie sa impinga tara in rand cu Europa, sau, dimpotriva, s-o izoleze in nationalism. Sigur, in ultima vreme – dupa ce pana si tovarasului Iliescu i-a suras capitalismul si -s-a dat- (mai de voie, dar mai mult de nevoie) cu americanii – cica tot romanul sta cu ochii in soare dupa curul vestului si al yankeilor (pana si marele CV Tudor urla ca-i pro-american!?) si cale de intoarcere pentru Bucuresti, de pe drumul euro-atlantic, nu exista! Numai ca de la tendinta normala de a intra si noi in randul oamenilor civilizati si pana la modificarea si restructurarea societatii romanesti doar prin balansarea clasei politice care ne decide destinul, in functie de schimbarile din occident – care au ratiunile lor specifice – e cale lunga si dovada nu numai de neseriozitate si lipsa de personalitate nationala, dar arata ca datorita adaptarilor facute -pe picior- ramanem cu imaginea doar bantuind aiurea prin occident, iar realitatea, care este implicit baban neglijata, ramane in orient!

Dar sa trecem -la concret-. Goana nebuna – nici macar de bulgari egalata – a romanilor dupa un loc in NATO si UE s-a petrecut in mare masura in necunostinta de cauza, fara o informare corecta si completa atat asupra conditiilor si repercusiunilor aderarii la aceste structuri euro-atlantice (pentru populatie), cat si in ceea ce priveste stadiul in care se gasesc cele doua structuri si perspectivele (ori chiar conditionarile) schimbarii – posibil chiar dramatice – a acestora. Ne-am dus cu capul inainte cu totii – omul simplu, dornic de o prosperitate mult visata, iar clasa politica pentru imagine si orgoliu, ba unii chiar iluzionati ca ajunge sa fim si noi membri in aceste cluburi selecte si gata, totul vine automat, de luni vom fi cu totul alti romani, mai buni, mai drepti, mai cinstiti si mai bogati! Nu spun nici pe departe ca nu e bine ca am tins catre aceste obiective, ca am -atins- NATO si ca trebuie cumva sa intram, fara amanari daca se poate, in UE – dar se pare ca pentru noi asta e doar o chestie de ambitie, de performanta in sine, care nu ne prea ajuta daca noi nu ne ajutam si singuri. Si apoi iata, atat NATO cu americani cu tot, cat si UE (chiar ceva mai pregnant) se confrunta cu necesitatea unor schimbari importante, au si aceste organisme nevoie de sincronizare cu noua harta geo-politica si chiar cu vointa popoarelor. Votul negativ al francezilor fata de Constitutia europeana spune mult. Daca in NATO am intrat din ratiuni politice (september eleven!), cu UE nu va merge tot asa, bunavointa unor cancelarii europene nu poate inlocui realitatea romaneasca. Aici chiar se cere sincronism.

Un aspect aparte, care subliniaza sincronismul de parada si vitrina si viata politica la voia intamplarii a Bucurestiului, este si vanzoleala care s-a iscat aproape in toate partidele noastre in legatura cu faimosul curent popular european. Taranistii reformati, liberalii, democratii, udemeristii, -purii- conservatori si, culmea, extremistii lui CV Tudor, toti, dom*le, alearga dupa barca populara cu -motor Schengen-. Goana dupa aur, nu altceva! Numai da nimeni doua parale pe curentele si doctrinele autohtone ori de traditie, napustindu-se dupa doctrina aia noua si -de succes-, unde se pierde urma tuturor. Curata spalare de politici si oameni politici! Asa ca, dom*le, sincronism accept, inteleg, dar sa-l stim si noi!