La 8 Noiembrie 1945, de ziua Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil, a avut loc în Piața Palatului Regal cea mai amplă manifestație anticomunistă din toate țările Est-Europene ocupate de sovietici după terminarea războiului.
Era ziua Regelui Mihai și mii de tineri bucureșteni s-au adunat pentru a-și exprima patriotismul și dezaprobarea pentru înrobirea țării de către trupele sovietice de ocupație și guvernul comunist Petru Groza. Agenții ministrului de interne Teohari Georgescu, prin diverse procedee de provocare, au încercat fără succes să-i împrăștie pe manifestanți care soseau din toate colțurile Bucureștiului, ajungând către ora 13 la aproximativ o sută de mii.
Speriați de amploarea manifestației, agenții comuniști au coborât din Ministerul de Interne care era vis-a-vis de Palatul Regal și au început să aresteze la întâmplare.
Împreună cu majoritatea elevilor din cursul superior al Liceului Cantemir-Vodă mă aflam în Piață, dar a trebuit să ne refugiem spre Bulevardul Brătianu când nemernicii lui Teohari au deschis focul asupra mulțimii. Comuniștii au arestat mulți manifestanți surprinși de violența criminală a agenților.
A doua zi, la Liceu, lipsea din clasa noastră Octavian Rădulescu care fusese arestat. A revenit la școală după o săptămână, învinețit din cap până în picioare de bătăile primite la Ministerul de Interne. A fost primul deținut politic din România.
Au rămas însă închiși zeci de manifestanți considerați „cei mai periculoși” pentru regimul comunist.
Manifestații, ce e drept de mai mică amploare, precum și alte acțiuni anticomuniste reprimate prin violență au avut loc în perioada care a urmat, în special înaintea și în timpul alegerilor parlamentare din Noiembrie 1946. Comuniștii au comis chiar asasinate cum a fost cel al avocatului Gheorghe Mihail din București, pe care îl auzisem vorbind țăranilor la Brădet-Argeș, cu câteva zile înainte de alegeri.
După cum bine se știe, rezultatul alegerilor din Noiembrie 1946 a fost falsificat în mod grosolan în scopul dobândirii de către comuniști a majorității parlamentare și a-l menține la putere pe Petru Groza.
La 30 Decembrie 1947 când s-a impus Regelui Mihai abdicarea, el a fost șantajat prin amenințarea împușcării sutelor de deținuți politici arestați în anii 1945, 1946 și 1947.
Începând cu prima jumătate a anului 1948, represiunea politică a căpătat proporții monstruoase. Au fost arestați zeci de mii de oameni unii fiind membri ai PNȚ, PNL, PSDR-Titel Petrescu sau legionari, dar cei mai mulți – cetățeni fără apartenență de partid, dar cu convingeri și activitate anticomunistă.
Comuniștii au înființat zeci de pușcării politice având fiecare din ele o capacitate de sute sau chiar mii de deținuți. Cele mai înfiorătoare au fost la Jilava, Sighet, Pitești, Gherla și Aiud. Din ordinul lui Stalin, guvernul comunist de la București a dispus construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră, unde au lucrat în condiții înfiorătoare zeci de mii de deținuți politici, mulți pierzându-și viața sau rămânând infirmi pentru restul vieții. În anul 1954, tot din ordin de la Moscova, lucrările Canalului au fost sistate și mii de utilaje părăsite s-au degradat.
Construcția Canalului a reînceput după 1960, practic pe alt traseu.
În închisorile politice, condițiile de detenție erau înspăimântătoare, deținuții fiind lipsiți de cele mai elementare condiții de supraviețuire: aer, hrană suficientă, căldură și îmbrăcăminte. Ei erau adesea bătuți în mod bestial sau chiar torturați „sistematic”. „Reeducarea prin tortură” de la Pitești și alte închisori ale țării, despre care marele scriitor rus Alexander Soljenițîn arată că au fost un „fenomen” unic în lume prin grozăvia lui, a avut drept consecință uciderea sau schilodirea a mii de deținuți în majoritate tineri studenți. La Sighet au fost întemnițați, batjocoriți și torturați mari oameni politici și de cultură, mulți pierzându-și viața din cauza condițiilor de exterminare la care erau supuși, printre care Iuliu Maniu și George Brătianu. La penitenciarul din Râmnicu Sărat a fost ucis Ion Mihalache iar la Canal a fost împușcat mișelește eminentul medic George Simionescu.
Sunt doar câteva nume de martiri ai Rezistenței Anticomuniste, dar numărul lor este de ordinul zecilor de mii. Astfel numeroși preoți au fost întemnițați și au murit ca martiri ai Credinței Creștine.
Românii n-au rămas pasivi la opresiunea comunistă, organizând Rezistența din munți. În Făgăraș au acționat două importante grupe de partizani conduși de Arnăuțoiu și respectiv Ogoranu. Ele au hărțuit trupele de securitate, trimise să-i ucidă, timp de aproape 10 ani până în 1960. În munții Buila din Oltenia, grupul „Armata” alcătuit din 10 luptători s-au luptat vitejește cu trupele de securitate în primăvara anului 1949 provocând pierderi importante comuniștilor. Până la urmă, au fost covârșiți de numărul și dotarea securiștilor și au căzut toți în luptă. În Bucovina, partizanul Macoveciuc a doborât singur mai mulți militari sovietici care jefuiau satele românești. Au mai fost grupuri de partizani în Munții Banatului, în Dobrogea și în Munții Ciucaș. Toți s-au luptat vitejește pentru libertatea țării și cei mai mulți au căzut în luptă. După cum am arătat, în afara partizanilor din munți, zeci de mii de cetățeni ai României s-au opus comuniștilor prin diferite mijloace: manifestări, greve, acțiuni de sabotaj, alcătuind împreună cu cei din munți, Rezistența Anticomunistă Românească, cea mai puternică din toate țările comuniste din Estul Europei.
Conform estimării realizate de AFDPR, numărul deținuților politici din România în perioada 1945 – 1989 a fost de aproximativ 1,2 milioane, iar cel al decedaților din închisori sau din cauza tratamentului bestial din închisori a fost de 450 de mii. Aceste cifre, raportate la numărul locuitorilor țării, reprezintă cel mai dramatic procent al martirilor luptei anticomuniste din lume, exceptând URSS (unde represiunea leninisto – stalinistă a durat 70 de ani) și Cambodgia unde dementul sadic Pol Pot a asasinat 50 la sută din populația țării.
După 1962, în urma presiunilor ONU, regimul comunist din România a amnistiat 50.000 de mii de deținuți politici care se mai aflau în închisori, iar majorității celor eliberați li s-a impus domiciliu obligatoriu.
După eliberare, foștii deținuți politici s-au luptat eroic să-și refacă viața familială și profesională, întâmpinând mereu mari dificultăți din partea autorităților comuniste.
Rezistența Anticomunistă Românească a menținut în opinia publică stare de spirit patriotică generatoare a Disidenței din anii `70 și Revoltei de la Brașov din 1977. Propaganda demențială a determinat însă pe mulți cetățeni să se înscrie în partidul comunist, în cele mai multe cazuri nu din convingere, ci din nevoia de a nu fi persecutați. Imensa revărsare de revoltă din Decembrie 1989 a reprezentat incontestabil o Revoluție Anticomunistă și nicidecum o lovitură de stat – cum încearcă unii criptocomuniști să acrediteze. După ce Ceaușescu a fost alungat de sutele de mii de bucureșteni care își manifestau revolta față de comunism, un grup de activiști de rangul 2 au organizat într-adevăr o lovitură de stat pentru a pune mâna pe putere. Ei s-au autointitulat „emanați” ai Revoluției și au organizat în toată țara o serie de evenimente pentru a semăna confuzie și a stimula lupta cu „teroriștii”. În acele împrejurări au fost uciși peste 1.000 de oameni pentru a legitima confiscarea puterii de către grupul de criptocomuniști (Iliescu, Măgureanu, Brucan, Roman, Militaru, Stănculescu ș.a.). Ei au încercat, prin minciuni fără rușine, să discrediteze pe liderii partidelor democratice (PNȚ, PNL, PSDR) și au organizat la 20 Mai „alegeri libere” pe care le-au câștigat prin fraudă materială și morală. Pentru a bloca efervescența anticomunistă care era reală au chemat 13.000 de mineri conduși de securiști și au terorizat Capitala în care manifestaseră pașnic mii de tineri în Piața Universității. Liderii criptocomuniști aflați la putere au aruncat practic România în zona abuzurilor și complicii în care se afla țara de 28 de ani.
Supraviețuitorii închisorilor comuniste, în număr de câteva mii la începutul anului 1990, au organizat AFDPR cu vocația de a activa în continuare pentru libertate și democrație reală. Președintele AFDPR remarcabilul patriot Constantin Ticu Dumitrescu, împreună cu alți foști deținuți politici anticomuniști, s-a străduit să susțină lupta partidelor democratice renăscute după Revoluție. Efortul acestora nu a rămas fără efect, soldându-se cu admiterea României în NATO și U.E. De asemenea, fapt unic pe plan mondial în anul 2005, Președintele României a condamnat regimul comunist din anii 1945 – 1989 ca nelegitim și criminal.
Evenimentele din ultimii câțiva ani, cu revenirea în față a criptocomuniștilor la putere, cu înșelarea opiniei publice au avut drept efect ignorarea totală a luptei și acțiunilor sutelor de mii de deținuți politici din pușcăriile anilor 1945 – 1989.
Lăudabila, cinstire a eroilor Revoluției din 1989 precum și funeraliile Regelui Mihai au fost evenimente importante pentru cunoașterea istoriei recente a României. Nimeni din rândul oficialităților nu a amintit de faptul că drumul spre libertate a țării noastre a inclus lupta și jertfa deținuților politici anticomuniști. A existat, din fericire, o excepție: decorarea noului președinte al AFDPR de către Președintele Klaus Iohannis.
Inadmisibila ignorare a ceea ce au însemnat foștii deținuți politici pentru libertatea țării noastre să reprezinte doar o uitare? Sau e vorba de o falsificare a istoriei, în interesul puterii actuale continuatoarea de facto a celei care a fost responsabilă de crimele din 1945 – 1989? Puținii foști deținuți politici anticomuniști, care mai suntem în viață, așteptăm acțiuni reparatorii din partea oficialităților.
Dr. Gh. Boldur-Latescu este profesor universitar emerit și fost detinut politic anticomunist
