Sublimul suav al sărbătorii Adormirea Maicii Domnului nu poate fi cuprins în cuvinte și îi este dat rugăciunii, curățată cu răbdare prin post și sporită cu fapte bune și bine făcute, să treacă dincolo de hotarul rostirii și să ne apropie sfielnic de taina versurilor din Tropar: „întru naștere fecioria ai păzit,/întru adormire lumea nu ai părăsit“. Spunem simplu Adormirea Maicii Domnului, fiindcă Maica Vieții și izvorul îndumnezeirii nu avea cum să moară, după ce Fiul ei și Dumnezeul nostru, prin învierea Sa, a biruit moartea. I se mai spune și Sfånta Marie Mare, deosebind-o de aceea mică, de pe 8 septembrie, pentru că acest praznic semnifică desăvårșirea sfințeniei pentru care nașterea este începutul cel bun. Deopotrivă Maică a lui Dumnezeu și Maica noastră, Preacurata Fecioară ne este mijlocitor în rugăciunile noastre, adevăr transmis încă de la începuturile Bisericii. Să ne reamintim că, pe cruce, Iisus, privindu-și maica sfåntă prin inima căreia trecea sabia, cum proorocise dreptul Simeon, având alături pe Sf. Ap. Ioan, a zis: „Femeie, iată fiul tău!“, iar „ucenicului iubit“, „Iată mama ta!“, noi fiind nu o dată numiți și „fiii lacrimilor sale“. Într-un anume fel, faptele s-au desfășurat după cuvintele Mântuitorului: „Cel care ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață“. Iar viața veșnică înseamnă, după Sf. Ap. Ioan: „să Te cunoască pe Tine Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis“.
Fecioara Maria este „Theotokos“ (Născătoare de Dumnezeu) și scriind despre importanța ei pentru creștini, Sf. Grigorie de Nazianz sublinia o idee reluată mai târziu în varii forme: „Maica este Templul lui Hristos, iar Hristos este Templu al Cuvântului lui Dumnezeu… care s-a smerit sălășluindu-se în pântecele ei; și cinstind astfel pe jumătate seminția noastră, iar pe cealaltă păstrând-o neatinsă pe fecioară… Dacă cineva ar spune că Hristos doar a trecut prin Fecioară ca printr-un canal și nu s-a format în ea dumnezeiește și omenește (dumnezeiește, pe de o parte, că a fost fără bărbat, iar omenește, pe de altă parte fiindcă a fost după legea sarcinii), de asemenea este fără Dumnezeu“. Sf. Ioan Gură de Aur scrie că icoana Sf. Fecioare cu Pruncul este imaginea binecuvântării omului de către Dumnezeu, „treapta ultimă a comuniunii dintre Dumnezeu și om“, înțelegând astfel unitatea paradoxală dintre feciorie și maternitate. Prin Sfânta Fecioară, icoană a iubirii divine, „firea noastră cea întunecată“ s-a unit cu Dumnezeu-Cuvântul, cum aflăm și din Evanghelia Sf. Luca, „Mama mea și frații mei sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l împlinesc“. Sf. Fecioară dă o pildă desăvârșită de smerenie și ascultare atunci când răspunde îngerului Gabriel care i-a binevestit întruparea Fiului lui Dumnezeu: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău“.
Într-un fel de simetrie divină, la ceasul cuvenit, îngerul Gabriel a vestit Maicii Domnului mutarea la Fiul ei: „Nu te teme de aceasta, ci primește cuvântul cu bucurie, de vreme ce vii la viața cea nemuritoare“ și, spre încredințare, i-a dăruit o stâlpare de finic. Însuflețită de dorul pentru Fiul ei, cea care a fost numită și „ușă a mântuirii“, s-a urcat pe Muntele Măslinilor, s-a rugat, ca de obicei, și apoi s-a întors acasă pregătindu-și toate pentru călătoria cea dincolo de timp. Și au venit rubedeniile și vecinii îndurerați de despărțire, însă Preacurata a adeverit că le e mai de folos să se mute la ceruri pentru a fi de folos întregii lumi. De pe unde erau răspândiți, au venit apostolii și înțelepți ierarhi ca Dionisie Areopagitul și Timotei și Ierotei; a venit și Pavel, bucuros că, deși nu i-a fost dat să-l vadă pe Hristos, a văzut-o pe maica Sa. După ce și-a luat iertare de la toți, Maica Sfântă s-a rugat pentru sine, pentru lume, apoi și-a dat sufletul în mâinile Fiului ei. Tradiția spune de nenumăratele vindecări săvârșite atunci și de glasul cetelor îngerești. Ajunși la Ghetsimani, apostolii au așezat sfântul trup al Maicii Domnului în mormânt unde a și rămas trei zile.
Răspândirea învăță-turii despre Sf. Fecioară a început de prin sec. al IV-lea în Egipt și teologia răsăriteană a accentuat cu deosebire fecioria și curăția vieții ce au făcut ca Născătoarea de Dumnezeu să fie „culme a sfințeniei“. Împărăteasă a cerului și pământului, Maica Domnului este și chip al Bisericii învăluită de harul divin, prefăcându-se ea însăși în izvor de binecuvântare pentru toți creștinii, pentru că, fiind mereu înaintea noastră, arată drumul pe care să mergem urmând lui Hristos. Importanța ei este atât de mare, încât s-a spus adesea că „nu există ortodoxie fără Maica Domnului“. Cât despre originea praznicului Adormirii Maicii Domnului nu se cunosc prea multe dar e cert însă că generalizarea lui a început în Răsărit, pe timpul împăratului bizantin Mauriciu (582-603), iar în Apus în timpul papei Teodor (642-649).
Poporul nostru a avut întotdeauna o evlavie cu totul specială față de Sf. Fecioară Născătoare de Dumnezeu și o simte atât de apropiată încât o numește Măicuță, ca în cântecele intonate de pelerinii care în aceste zile se îndreptă spre Mănăstirile Nicula sau Putna sau atâtea și atâtea altele din întreaga țară. E ca și cum, în bătaia de aripă a nesfârșirii, timpul se suspendă încredințându-ne pentru totdeauna că nu omul este pentru timp ci timpul pentru om, când, pe urmele Sf. Fecioare, înțelegem că acest timp este unul al îndumnezeirii. De aceea, acest praznic unește într-o blândă armonie tristețea despărțirii cu bucuria că Maica lui Dumnezeu și Maica noastră ne va purta de grijă având „voirea și puterea împreună alergătoare“ și iubindu-ne cu iubirea Fiului ei.
Nașterea și Adormirea Maicii Domnului străjuiesc anul bisericesc, care începe la 1 septembrie, cu Facerea lumii (5508 î.H.), și se încheie la 31 august cu punerea în raclă a brâului Maicii Domnului. Se povestește cum că Sf. Ap. Toma, neputând ajunge la vreme, a văzut pe drum pe Maica Sfântă înălțându-se la cer și a primit ca mărturie brâul ei. Împreună cu ceilalți apostoli au deschis împreună mormântul care era gol, încredințându-se astfel că Maica lui Dumnezeu se mutase cu trupul la Fiul ei și au așezat brâul primit de Toma în raclă. Prefațată de 14 zile de post sever, „rupt“ din postul paștelui, sărbătoarea începe din seara de ajun cu Prohodul Adormirii Macii Domnului și continuă însoțită de numeroase datini și obiceiuri care dimpreună semnifică bogăția cuprinzătoare a sărbătorii închinate „mântuirii cea de obște a neamului creștinilor“, cum o numește într-o rugăciune Sf. Efrem Sirul, căreia îi cântăm: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har, care întru adormirea ta nu ne lași pe noi!“
Pe 15 august este și Ziua Marinei și să reamintim că, începând din acest an, Adormirea Maicii Domnului este zi nelucrătoare.
