Într-un timp când pentru atâția dintre noi „niciun lucru nu mai e minunat“, cum spunea poetul, să ne primenim sufletele și cu mirarea copilului să întrebăm: Cum era să urci muntele Tabor cu Iisus Hristos? S-o facem anume astăzi, când cinstim Schimbarea la Față a lui Iisus Hristos, la șase luni de când la Botezul în Iordan, glasul Tatălui ceresc a spus: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit“ și cu patruzeci de zile înaintea înălțării Sfintei Cruci. Cu gândul la Iubirea cea voitoare de bine a Tatălui Ceresc să ne aplecăm asupra propriului sine și înfruntând volbura cotidiană să ne întrebăm: Cum ar fi astăzi să urci muntele Tabor cu Iisus Hristos? Să urci cu „Lumina din Lumină“, pentru că știm de la Sf. Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu că „precum soarele este pentru cele ale simțurilor, așa este Dumnezeu pentru cele ale sufletului“.
De la evangheliștii Matei și Marcu aflăm cum Iisus, însoțit de Apostolii Petru, Iacov și Ioan, au urcat pe muntele Tabor, simbol al urcușului spiritual, lucrare a voii lui Dumnezeu, când inima poate să se înalțe în zariștea de lumină a faptelor bune. Este un urcuș pe care nu suntem niciodată singuri, ci dimpreună cu Iisus spre virtutea supremă care este dragostea, începutul fără de sfârșit al îndumnezeirii omului. Sf. Matei spune mai departe cum, împreună fiind, Iisus „S-a schimbat la față înaintea lor și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Și iată Moise și Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El“. Se petrecea aceasta după ce spusese: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie“, cum și făcuseră cei trei. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Fiu al Omului ca omul cel rătăcit în pustiul rătăcirilor să poată spune lui Dumnezeu Tată. Pe muntele Sinai și fața lui Moise a strălucit după revelația lui Dumnezeu, însă lumina aceea era din afară, pecetluind viziunea pe care a avut-o. Pe muntele Tabor, fața Mântuitorului s-a arătat așa cum era dintru începuturi izvor de lumină, „Lumină a lumii“ răspândind întreaga sa splendoare în întreaga lume creată și înfățișată în veștmintele Sale. Sf. Ioan Damaschin atrage atenția că Iisus a deschis ochii ucenicilor Săi, făcându-i să vadă nevăzutul și pentru asta însăși fața lor a fost schimbată cu puterea Duhului Sfânt. Lumina Lui este una necreată, cum a descris-o pe larg Sf. Grigorie Palama și poate fi presimțită numai după o schimbare interioară prin asiduă rugăciune, această „plugărie a sufletului“, într-un dialog perpetuu cu Dumnezeu, ca să cuteze a spune cu Psalmistul: „åntru lumina Ta vom vedea lumina“. A înțeles-o foarte bine, între alții, Sf. Simeon Noul Teolog când scria: ÑDumnezeu este lumină, iar vederea Sa este lumină.“
Împreună cu Iisus erau Moise și Ilie, semnificând Legea și proorocii, și vorbeau despre patimile Mântuitorului și despre Crucea Sa care poartă prin moarte către viață. Se știe că Moise a murit fără să atingă Pământul Făgăduinței iar Ilie a fost purtat spre un loc tainic fără să cunoască moartea. Stăruind a desprinde învățăminte din Schimbarea la Față a Mântuitorului, Sf. Maxim Mărturisitorul scrie că Moise ar fi timpul curgând spre apariția Mântuitorului, într-un amplu registru al celor sensibile desfășurându-se sub semnul degradării, al morții și chiar asta ne învață acest „dascăl al timpului“. Ilie înfățișează creația inteligibilă care nu așteaptă un sfârșit determinat și să ne amintim că pe Horeb, Dumnezeu nu s-a arătat Proorocului nici în furtună, nici în cutremur, nici în foc ci în adierea blândă a vântului. Împreună, Moise și Ilie, dezvăluie două modalități de cunoaștere a lui Dumnezeu, atât cât și cum este cu putință oamenilor, căci „nu poate fi necreatul cuprins de creatură, nici infinitul înțeles de cele mărginite.“ Iar David cânta: „Minunată este știința Ta, mai presus de mine; este înaltă și nu o pot ajunge“. Pe Tabor, „acoperișul spiritual al lumii creștine“, alături de Hristos erau Apostolii Petru Iacov și Ioan. Petru, întâiul întru pocăință, ascultare și credință; Ioan apostolul Iubirii, văzător al sfârșitului cel de pe urmă, și Iacov, dascăl al răbdării împodobit cu cunună mucenicească.
Parcă ieșiți din ei înșiși, apostolii erau copleșiți de vederea ce-i trecuse dincolo de fire și, aproape fără a-și da seama, Petru a spus: „Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voiești voi face trei colibe: ție una și lui Moise Una și lui Ilie una“. Domnul le-a arătat însă un cort mai potrivit în norul luminos care i-a acoperit și de unde glasul Celui Preaînalt le-a zis: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L!“ Primele cuvinte amintesc de botezul de pe malul Iordanului, la începutul misiunii lui Hristos; în următoarele este esențializată întreaga iconomie a mântuirii noastre, pentru că se referă nu doar la simpla auzire, ci și la lucrarea cuvintelor dătătoare de viață veșnică. Întreaga lor bogăție e cuprinsă în rugăciunea „Tatăl nostru“, cerând „Sfințească-se numele Tău, Facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ“, adică ceea ce a făcut Iisus Hristos care spunea apostolilor „mâncarea Mea este a face voia Tatălui“. Ucenicii nu aveau însă cum să înțeleagă atunci, fiindcă nu trăiseră experiența Crucii și învierii și ne întrebăm câți dintre noi pot spune astăzi cu mâna pe inimă că înțeleg. Înspăimântați, „au căzut cu fața la pământ“, dar Iisus le-a adresat cuvinte dătătoare de putere: „Sculați-vă și nu vă temeți.“ Când și-au ridicat ochii, ucenicii l-au văzut pe Iisus singur așa cum îl știau, în omenitatea Sa și, coborând împreună, le-a spus: „Nimănui să nu spuneți ce ați văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morți“. Reîntâlnim aici o subtilă cultură a tainei, ce se ferește cu diafană discreție de tot ce reprezintă exteriorizare vană, spectacol gratuit, care nu reprezintă decât formele de manifestare a ceea ce Mircea Eliade numea „profanizare“ a sacrului, tentativă de a-L transforma pe Dumnezeu în idol.
Sărbătoarea de Schimbare la Față dezvăluie îndumnezeirea naturii umane, a participării de negrăit a trecătorului nostru trup la bucuria contemplării celor veșnice. Deloc întâmplător această sărbătoare a devenit una de suflet mai ales pentru cei care își închină viața căutării luminii Taborului, îndeosebi monahi dar nu numai. În cinstea acestei sărbători, numeroase mănăstiri îi poartă numele, mai ales după controversa isihastă din sec. XIV. Lumina taborică reprezintă energiile necreate ale Sf. Treimi, care cum scria Ioanichie Bălan, „înnoiesc și îmbracă pe om în lumina cerească, schimbând fața sufletului, făcându-l vrednic de Hristos“. Isihia, liniștea dobândită ca rod al rugăciunii neîntrerupte, curățată prin post și sporită prin fapte bune, nu are nimic senzațional, trece neobservată de prea-lumeasca noastră percepție; își face simțită prezența în împăcarea pe care o iradiază, semn al păcii cu sine, cu lumea și cu Dumnezeu. E împăcarea pe care străbunii noștri o regăseau în semnele de început ale toamnei, când fructele se coc și începe culesul, culorile florilor se risipesc în aer, apa izvoarelor și fântânilor începe a se răci.
Cinstind această sfântă sărbătoare să încercăm a ne asemăna apostolilor care l-au urmat pe Hristos, au ascultat cuvintele Lui spre a ne gusta împreună cu ei și cu toți sfinții din veac din bucuria și pacea luminii Taborului. Și dacă se întâmplă să ne fie greu, să cădem sub povara necazurilor să nu uităm o clipă că de-a pururi cu noi, Iisus îndeamnă: „Sculați-vă și nu vă temeți.“
