Home Religie Sf. Mare Ierarh Nicolae – chip al blândețelor

Sf. Mare Ierarh Nicolae – chip al blândețelor

DISTRIBUIŢI

A început timpul prielnic poveștilor și, înfiorați de frumusețea lor, ne întrebăm de unde vin și încotro se îndreaptă după ce ne înmiresmează sufletele cu șoapte de dăinuire, purtându-ne „dincolo“, spre zarea de lumină a eliberării de năucitoarea „răutate a zilei“? Să uităm astăzi de „răutatea zilei“, cinstindu-l pe Sf. Mare Ierarh Nicolae, al cărui nume înseamnă biruință, cea a dreptei credințe, nesfârșit roditoare pentru cei care urmează lui Hristos, o biruință asupra morții prin Înviere. Să observăm că până și într-un timp când profanul cotropește orizontul marginalizând sacrul din viața noastră (pentru a-l aminti pe Mircea Eliade), poveștile colindă timpul tăinuind ca o comoară de preț sacralitatea. Așa se face, bunăoară, că Santa Klaus perpetuează, dincolo de aspectele comerciale și în pofida lor, esența sfințeniei, adică Iubirea exprimată în darurile pe care le facem sau le primim, Iubire care, știm prea bine, „nu cade niciodată“, pentru că e tărie și dar de  la Dumnezeu-Iubire. Darurile amintesc de „săculeții de aur“ pe care Sf. Nicolae i-a pus noaptea la casa bărbatului care nu avea bani să-și mărite cele trei fiice, ele fiind condamnate astfel să se prostitueze pentru a trăi… Sf. Nicolae s-a urcat pe acoperiș și, prin horn, a dat drumul săculețului cu aur într-o șosetă pusă la uscat. Blândul Sfânt l-a rugat pe tată, care văzuse scena, să păstreze secretul, însă cum Dumnezeu „descoperă ceea ce omul acoperă“, el s-a făcut poveste și de atunci obiceiul de a face daruri copiilor, și nu doar lor. În zvonul de colind abia presimțit se luminează un rost mai adânc al darului în dăinuire, dincolo de dobândire, după frumoasa expresie a lui N. Sthainhard. În esență, adevăratul dar nu sunt „săculeții cu aur“, ci viața curată rodind spre altele și nu spre rătăcirea sfârșind în moarte. O poveste spune cum o mamă îl ruga pe Sf. Nicolae s-o ajute să poată da copiilor ei trei daruri: credința, iubirea și speranța. Se întrezărește aici adevărul evanghelic după care Dumnezeu atât de mult a iubit omul, încât pe Fiul Său l-a dat, ca acei care vor crede în El să aibă viață veșnică.
Dăruind vom dăinui
Cum vorbeam de poveste, s-a făcut ca despre Sf. Nicolae să nu prea existe scrieri cu date riguroase. Este menționat prima oară prin secolul al VI-lea în Martirologiul roman, unde se spune cum i-a apărut în vis împăratului Constantin, cerându-i să ierte trei ostași condamnați la moarte pe nedrept. Unii istorici chiar spun că sărbătoarea din 6 decembrie aduce aminte de această întâmplare. Tot din acest secol datează și prima biserică ridicată în cinstea Sf. Nicolae de Mira Lichiei. Celelalte date biografice se găsesc în „Legenda aurea“ scrisă de Iacob de Voragina prin 1264. Ne aflăm deci într-un spațiu al verosimilului, pe care încă Aristotel îl prefera uneori adevărului, poate pentru că se deschide ca o îmbrățișare a nenumăratelor înțelesuri „ce nu strivesc corola de minuni a lumii“. Așa aflăm că Sf. Ierarh Nicolae s-a născut pe la anul 280 în Mira Lichiei, pe vremea împăraților Dioclițian și Maximilian, cunoscuți pentru prigoana lor împotriva creștinilor, și este recunoscut, cum spune Troparul, ca „îndreptător al credinței, chip al blândeților și învățător al înfrânării“. Provenea dintr-o familie înstărită, cu credință în Dumnezeu, și din fragedă copilărie a fost deprins cu rugăciunea și postul prin care își sporea viața duhovnicească. Rămas orfan, Sf. Nicolae a urmat cuvintele adresate de Mântuitor  dregătorului bogat care a spus că păzise poruncile Legii și tânjea la viața veșnică – Vinde totul, împarte săracilor și vino de-mi urmează Mie. Așa a făcut tânărul Nicolae cu moștenirea rămasă de la părinți, dobândind din tinerețe înțelepciunea pe care doar anii mulți o aduc cu trecerea lor și căreia îi dă glas David: „către Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu; învață-mă să fac voia ta, că Tu ești Dumnezeul meu“. Văzându-i tăria credinței, curăția vieții și râvna rugăciunii, unul dintre unchii lui, care era episcop, l-a îndemnat spre preoție și, aflăm din tradiție, hirotonisindu-l, a prorocit că „va paște bine sufletele celor rătăciți și la pășunea bunei credințe îi va aduce pe dânșii; apoi se va arăta și ajutor fierbinte a celor ce sunt în nevoi“. Sf. Nicolae a făcut-o cu prisosință, cu râvnă și pricepere, cu timp și peste timp, prin fapte în timpul vieții, prin atât de numeroasele minuni, prin rugăciunile purtătoare de iubitoare grijă acum și, peste toate, prin modelul de sfințenie care ni-l arată ca biruitor asupra lumii prin lucrarea neabătută a asemănării cu Dumnezeu, pentru care fiecare primește tot ce este folositor. Folositoare pentru mântuire și sfințire s-a arătat și prigoana la care au fost supuși Sf. Nicolae și obștea sa pentru că au refuzat să se închine idolilor și l-au mărturisit pe Hristos. Au fost eliberați după victoria Sf. Împărat Constantin și Sf. Nicolae s-a reîntors ca arhiereu în cetatea Mirei.
„Fericiți cei blânzi că aceia vor moșteni pământul“
Cursul ispitelor a continuat, spre adeverirea cuvintelor Sf. Ap. Iacob: „Fericit bărbatul ce rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieții pe care Dumnezeu a promis-o celor ce-L iubesc pe El“. Libertatea credinței creștine a fost urmată de erezii, între care aceea a îndârjitului Arie și, la soborul de la Niceea, Sf. Nicolae a făcut un gest aproape de neînțeles pentru cel ce era blândețea întruchipată. Aprins de râvna credinței, văzând că argumentele nu-l pot convinge pe Arie, l-a lovit peste față, motiv pentru care i s-au luat însemnele arhierești. Din înalturi văzând, Hristos și Preacurata-I Maică s-au arătat Părinților lăudând fapta îndrăzneață a Sf. Nicolae, ceea ce a făcut ca „îndreptătorul credinței“ să fie reprimit în arhierie. Așa se face că în multe icoane îl vedem pe Sf. Nicolae având de-o parte pe Mântuitorul cu Evanghelia și de cealaltă pe Preasfânta Fecioară. Multe alte întâmplări îndreptățesc atributul de „făcător de minuni“, fapte care nu sunt la îndemâna celor fără credință sau doar „căldicei“, dar „firești“ pentru cei a căror viață sfântă străjuiește drumul rugăciunii spre Dumnezeu, care le împlinește.  
Despre toate dau mărturie, în felul lor, tradițiile legate de această sărbătoare în care blândețea celor care vor „moșteni pământul“, cum sună una dintre fericiri,  împletită cu râvna dreptei credințe, se regăsește în darurile puse în ghetuțe și însoțite musai de năzdrăvana „nuielușă“, pusă apoi în pod sau pe perete spre a fi folosită când fiecare dintre noi știe că merită…  
Mai presus de toate darurile, înțelese și ca o biruință asupra egoismului, a individualismului, este însăși viața Sf. Nicolae ca o pildă a împlinirii îndemnului Evanghelic. „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri.“ Ne întâlnim aici cu dăinuirea ca prelungire a existenței, perpetuare a vieții, dar mai cu seamă ca deschidere a vremelniciei spre veșnicie. Când un dregător i-a spus lui Hristos „Învățătorule Bun“, răspunsul a fost ferm: „bun este numai Dumnezeu“, ceea ce înseamnă că omului îi este dat  spre dăinuire a face binele, exclusiv în numele Dumnezeului celui veșnic.
Revenind la istorie, adăugăm că, prin secolul al XI-lea, a început a se răspândi cultul popular al Sf. Nicolae, devenind Santa Klaus în lumea anglo-saxonă, nu o dată înlocuindu-l pe Moș Crăciun, și este vestit ca protector al celor acuzați pe nedrept, al comercianților, călătorilor, fetelor nemăritate și, mai ales, al copiilor. Între tradițiile noastre, amintim darurile făcute copiilor dimpreună cu buclucașa nuielușă, prognozele meteo și… să nu uităm să punem în apă crengi de măr spre a ne colinda cu dalbele lor flori.        

POSTAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.