Și iar întåmpinăm ziua de prăznuire a Cuvioasei Paraschiva cu bucuria tainică a reîntålnirii cu Sfånta întru iubirea lui Dumnezeu, care ne-a dăruit-o ca sprijin și ajutor în momente de restriște, vrednică mulțumire și recunoștință pentru darurile cele multe din care ne împărtășim în fiecare zi și, îndeosebi, ca pildă de viață creștin-ortodoxă. Evlavia poporului nostru pentru Cuvioasa Maică Parascheva vine din adâncuri numai de Dumnezeu știute și, în ceas de rugăciune, nu sunt puțini cei care o simt mai vie decât sunt ei înșiși, încă trecători prin viață spre nemurire. Despre viața destul de scurtă a Cuvioasei se știe puțin, suficient însă ca poporul să afle esența trăirii creștine pe care s-o împlinească sub întreitul semn al credinței, iubirii și speranței, una trimițând la cealaltă după o logică a proniei divine. Trăitoare prin sec. XI, fiică de neam bun din Epivata, din ținutul Târnovo, cu părinți creștini, Cuvioasa Parascheva avea zece ani când a dat ascultare cuvintelor: „Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie“; cuvinte pe care mintea nu le poate pătrunde, dar pe care le primește cu înfiorare „inima curată și smerită“ spre a se dărui lor. Foarte probabil înțelesese copila și tâlcul spuselor lui Hristos: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“. Întâlnind un sărman, s-a dezbrăcat de hainele bogate și le-a dăruit cu firescul celui ce știa de la un Sf. Părinte că „haina care este în dulap nu este a ta, cum nu e a ta nici hrana care îți prisosește“. Așa că, în ciuda mustrărilor severe ale părinților, ea a continuat să-și dăruiască din haine sărmanilor.
A urmat lui Hristos, părăsindu-și în taină părinții, și a pornit mai întâi spre Constantinopol, pe drumul sfințeniei pribegind pe la mânăstiri, petrecând, cu timp și peste timp, în rugăciune și post împreună rodind bogat în fapte bune. De aici s-a îndreptat la Calcedon, apoi la Heracleea Pontului și la Ierusalim să se roage Maicii Mântuitorului. S-a întors la Constantinopol, s-a rugat Fecioarei Născătoare de Dumnezeu și, luând binecuvântare, a luat înapoi drumul la Epivata, unde, după unele mărturii, a întemeiat o obște care se îngrijea cu sârg de îngrijirea săracilor, bolnavilor și pe toți cei aflați în nevoi. Avea numai 27 de ani când a plecat la Domnul, fiind înmormântată lângă mare și trecerea anilor a așternut uitare peste „străina“ ce făcuse atâtea fapte bune. Curăția inimii și smerenia se împlinesc în răbdare, virtute pentru care ne dă aleasă pildă. Asta pentru că ar fi rămas poate neștiută dacă apropierea nu i-ar fi fost prihănită de trupul unui nevolnic îngropat alături. Atunci, la hotarul răbdării, Sf. Parascheva s-a arătat în vis unui călugăr (asemenea și unei femei creștine) zicându-i: „Ridică trupul acesta și-l îndepărtează că roabă a lui Hristos fiind, nu pot suferi întunericul și necurăția“. Mergând la mormânt, au descoperit trupul întreg și frumos mirositor al Cuvioasei și l-au dus la Biserica Sf. Apostoli, unde a făcut minuni fără de număr. Moaștele Cuvioasei au fost duse în Epivata, unde au rămas cam două secole, de unde au fost strămutate la Belgrad și apoi la Constantinopol (1521) după cum povestesc Dositei, patriarhul Ierusalimului ca Eftimie, Rafael și Melitie al Atenei. Tot de la ei aflăm cum sfintele moaște au ajuns la Iași din îngrijirea domnitorului Vasile Lupu, o poveste nu mai puțin plină de tâlcuri ziditoare. Iată ce scrie Dimitrie Cantemir: „Le-a câștigat acestea pentru cele mari și multe binefaceri și slujbe făcute Bisericii celei mari; că din însăși veniturile sale a plătit peste 260 de pungi de aur ce datora ea (Patriarhia – n.n.) turcilor și creștinilor. Însă fiindcă la turci este interzis a strămuta un mort peste trei mile afară de trupul sultanului, a cheltuit peste 300 de pungi la Poarta Otomană, ca să ia voie pentru strămutarea sfintelor moaște și să ia poruncă către un Capugibașa, ca să le însoțească în Moldova. Toată povestirea aceasta a strămutării este zugrăvită pe peretele de miazăzi al Bisericii Sfinții Trei Ierarhi, unde se află sfintele ei moaște“. Se întâmpla în 1641 și de atunci sfintele ei moaște străjuiesc ca o rugăciune viețuitorii din Iași, din Moldova, din toată țara, de mare și repede ajutor celor care caută spre ea cu credință și dragoste.
Minunile făcute sunt fără de număr, știute și neștiute, pentru că Sf. Paraschiva, cea urmăritoare a lui Hristos, cu iubirea Lui înțelege trebuințele noastre și le ia, în sine, rugăciuni nerostite. Sfințenia ei cu totul minunată a fost dovedită, între atâtea și atâtea altele, în marele incendiu din 26 decembrie 1888, care a mistuit Biserica și sfintele moaște au rămas neatinse. Și tot fără de număr sunt cei care dau mărturie toți cei care ajung la sfânta raclă a Cuvioasei câtă pace și bucurie sfântă îi cuprinde doar pentru că îi sunt în preajmă. E pacea lui Hristos și bucuria învierii Lui care prin Cuvioasa Parascheva învăluie blând mintea și sufletul în lumina ce se deschide spre ceea de-a pururi rămâne „Cale, Adevăr, și Viață“. De aceea, să nu fie cu supărare, cred că, între cele atâtea și atâtea rugăciuni, cea mai importantă îmi este aceea de a ne fi de folos să devenim vrednici de sfințenia ei, încercând, cu ajutorul neîncetat a lui Dumnezeu, să trăim nu numai cu „pâine“ ci „și cu tot cuvântul care vine de la Dumnezeu“. Măsura o aflăm în rugăciunea împărătească, atunci când spunem „Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ“, așa cum a făcut-o Preasfânta Fecioară, atâția și atâția sfinți între care și Cuvioasa noastră Maică Parascheva, atât de râvnitoare rugătoare pentru noi. Apoi, după Cuvântul lui Hristos, „toate celelalte vi se vor adăuga vouă“, celor care își fac din rugăciunea stăruitoare, curățată prin post și împlinită cu fapte bune un mod de a fi (nu a vorbi!). O fac, asemenea Cuvioasei, nu cu retorică și gesturi spectaculoase, strălucitor împodobite, ci în adâncul tainic al inimii, unde numai Dumnezeu poate pătrunde spre a ne face părtași la praznicul fără de hotar al Iubirii ce „nu cade niciodată“.
