Sărbătoarea de astăzi are o întemeiere istorică. În ziua de 29 iunie, anul 67, la Roma, din porunca împăratului Nero unul dintre cei mai aprigi prigonitori ai creștinilor,Sf. Apostoli Petru și Pavel au primit moarte martirică. Mai întâi Petru răstignit cu capul în jos, la cererea sa considerându-se nevrednic a fi răstignit asemenea Mântuitorului. Cetățean roman, Pavel a fost decapitat. Este una dintre cele mai semnificative coincidențe din care se desprind tâlcuri folositoare pentru o mai bună înțelegere a pildelor de sfințenie ale celor care au fost numiți „luminători ai celor din întuneric”. Li s-a mai spus „raze ale soarelui celui înțelegător”, „prieteni ai lui Hristos”, „ temelii neclintite al dumnezeieștilor învățături”, „căpetenii ale învățăceilor” . Din fiecare se întrezărește câte un aspect al personalității lor iar împreună alcătuiesc o unitate simfonică spre desăvârșire ca „slujitori ai lui Hristos, iconomi ai tainelor lui Dumnezeu”, cum o spune însuși Pavel. Dincolo de numeroasele deosebiri, cei doi apostoli se regăsesc într-o trăsătură comună – au tins și au fost la o aceiași altitudine spirituală, religioasă și morală, dăruindu-se fără preget mărturisirii lui Hristos prin cuvântul trăit și împlinit în fapta ce dă seama de autenticitatea credinței și iubirii ce îngăduie speranța veșniciei.
„Vistiernicul tainelor lui Hristos”
Mai întâi, Petru care împreună cu fratele său Andrei, mai înainte de a fi chemați de Hristos, au fost discipoli ai Sf. Ioan Înaintemergătorul de la care au deprins pocăința ca pregătire vrednică a întâmpina Împărăția lui Dumnezeu. De fel pescar din Betsaida, fiu al lui Iona, Petru, cel mai vârstnic între apostoli, își câștiga cele necesare zilei din truda mâinilor. Asta până în dimineața când, dând ascultare îndemnului lui Hristos, a aruncat mrejele care aveau să se umple de pește. A fost prima pescuire minunată, după care, împreună cu Andrei, a renunțat la tot și L-au urmat pe Hristos. De atunci, nu s-a mai despărțit de Hristos și au trăit bucuria nepereche de a-I fi în preajmă, așa cum s-a întâmplat pe Muntele Tabor, la schimbarea la față a Mântuitorului, și când a spus: „Învățătorule, ce bine este să fim noi aici”. Când mulți întrebau cine este Iisus, Mântuitorul s-a adresat ucenicilor: „Cine ziceți voi că sunt?” și Petru a răspuns deîndată: „Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu.”. Să ne mai amintim că atunci când soldații vin să-L ia pe Hristos, Petru taie urechea unuia dintre ei. ?ê?£i totuși, când Iisus era judecat de sinedriu, Petru s-a lepădat de Hristos, după ce se jurase că nu se va despărți de El niciodată. Amintindu-și că Hristos îl avertizase a plâns cu amar, lacrimile pregătindu-l pentru reapropierea de Cel care în întregime este Iubire. Înțelegem de aici cât de grea este povara ascultării și cât de anevoioasă este calea de la sinceritatea cuvântului rostit la întruparea lui în faptă. Cu ani în urmă, într-o tabletă, Geo Bogza ,redând scena, se întreba cumva retoric cine își poate da seama cât de greu este să fii Petru în noaptea Răstignirii. După Înviere, la cea de a doua pescuire minunată, Hristos l-a întrebat de trei ori pe Petru „Mă iubești?”. Desigur, cunoștea ca nimeni altul răspunsul, dar trebuia refăcut legământul iubirii și investirea lui Petru cu o nouă misiune: „Paște oile Mele!”. Pescarul căruia îi fusese dat să atragă voința oamenilor spre Dumnezeu, devine păstor după pilda lui Hristos, „Păstorul cel bun”, care și-a dat viața pentru cei care-L urmează. Urmând drumul spre desăvârșire, așa cum l-a parcurs Petru, vedem cum îndoiala și teama s-au convertit în credință nestrămutată, iubire prisositoare și curaj de a-L mărturisi pe Hristos, care asigură în timp și peste timp: „Eu sunt Învierea și Viața. Cel care crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi”. ?ê?£i Petru a propovăduit cu pilduitoare râvnă Evanghelia în Iudeea, Antiohia, Pont, Galiția, Capadocia, Asia și Bitinia până la Roma, a suferit închisoare până la moarte. Fire complicată, dificil de înțeles pentru mulți, Petru arată cum anume fiecare om se poate regăsi pe sine când devine „părtaș ai firii celei dumnezeiești”. Părtășia cu firea dumnezeiască este o angajare a întregii ființe și Sf. Siluan Athonitul povățuiește: „Oricât am învăța, este cu neputință să cunoaștem pe Domnul dacă nu vom viețui după poruncile Lui…Mulți savanți au ajuns la credința că Dumnezeu există, dar nu L-au cunoscut pe Dumnezeu” și asta pentru că a cunoaște cu adevărat este a te uni cu Dumnezeu.
Fântâna adâncă a înțelepciunii
Pavel credea sincer în Dumnezeu, era un foarte bun cunoscător al Scripturii, studiind cu Gamaliel, reprezentant celebru al școlii rabinice a fariseilor. Nefățarnic în credința sa, Pavel persecuta creștinii cu frenezie după cum o spune, el păzind hainele celor care l-au ucis pe întâiul mucenic ?ê?£tefan, ale cărui cuvinte din urmă parcă l-au ajuns: „Părinte, iartă-le lor și acest păcat”. În zelul său prigonitor, Pavel a plecat spre Damasc ca să prindă creștinii și să-i aducă la Ierusalim spre a fi judecați și condamnați la moarte. S-a făcut ca acest drum să fie unul spre viață, căci învăluit de lumină, Pavel a auzit: „Saule, Saule, de ce mă prigonești?”. Cutremurat, a întrebat: „Cine ești?”. Răspunsul a venit neîntârziat: „Eu sunt Iisus pe care tu îl prigonești”. ?ê?£i momentul convertirii: „Doamne, ce voiești să fac?”. A renunțat la propria voie, a urmat voia lui Dumnezeu și îndreptându-se spre cetate a fost botezat de preotul Anania. Astfel, Saul, „cel dorit” s-a făcut Pavel, „cel mic” și „vas ales” care să ducă numele lui Hristos în neamuri, cum spunea Sf. Ioan Gură de Aur, „fereastra prin care lumea păgână a văzut pe Hristos”. A mers apoi în Arabia unde a petrecut trei ani în rugăciune și post, timp în care prigonitorul de odinioară s-a lepădat de sine, și-a luat crucea și a urmat lui Hristos. A călătorit mult, a fost în primejdii nu odată, a stat în închisoare, a fost lovit cu pietre și toate i-au mărit râvna și curajul propovăduirii. Pe parcursul celor trei călătorii misionare prin întreg Imperiu Roman, a vestit Evanghelia lui Hristos, ajungând în cele din urmă la Roma unde a fost închis și condamnat la moarte. A scris 14 epistole, un adevărat „testament spiritual” din care necontenit avem a deprinde cum aflați pe drumul Damascului, unul al rătăcirii, urii și prigoanei, o putem lua spre drumul dreptei credințe, al iubirii și al împreună-viețuiri cu Hristos. Tot de aici mai aflăm cum să desprindem dintre toate cele îngăduite pe cele care ne sunt folositoare, ne zidesc, ne fac trupul „templu al Duhului Sfânt”. ?ê?£i, Doamne, ce ne-am putea dori mai mult decât a spune ca el: „trăiesc, dar Hristos trăiește în mine… lucrez, dar Hristos lucrează în mine”.
Petru și Pavel, două feluri mult diferite de personalitate, de trăire, contrarii dar nici pe departe contradictorii anume pentru a vedea felul minunat de alcătuire a unității în care este tăinuită desăvârșirea, cum se ruga Însuși Mântuitorul:”Eu întru ei și Tu întru Mine, pentru ca ei să fie desăvârșiți întru una; și să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit pe ei așa cum M-ai iubit pe Mine.” Mai întâi, Petru „piatra” pe care s-a zidit Biserica lui Hristos, credința încercată în ispite, biruindu-le în numele lui Hristos. De mare folos ne sunt pocăința și ascultarea lucrătoare ca întoarcere de la lipsa de sens din zădărnicie la veșnicia cât o întâmpinare a Împărăției lui Dumnezeu. Împărăția lui Dumnezeu este mereu atât aproape, este chiar în noi, dar e necesară voia liberă a fiecăruia spre a fi în ea întru bucurie sfântă. Pavel, intelectual rafinat, cunoscător și chiar credincios în felul lui, mândru de credința lui până la vrăjmășie împotriva celor care nu o împărtășesc. Prin el ni se dezvăluie ce anume este folositor cu adevărat din toate câte ne sunt îngăduite. ?ê?£i astăzi, poate mai mult ca oricând, putem verifica adevărul din cuvintele: „de-aș avea credința toată să pot muta și munții, nimic nu sunt”; dacă ne-am împărți întreaga avuție , „dacă n-am iubire, nimic nu-mi folosește”; că în timp ce „cunoștința semețește, iubirea zidește.” ?ê?£i vine o vreme când luăm seama cu Ecclesiastul că toate ale pământului sunt încătușate în zădărnicie din care numai Iubirea lui Dumnezeu ne eliberează. Doar Iubirea „niciodată nu trece” pentru că mai întâi și pentru totdeauna Dumnezeu este cel care ne iubește. Aici cei doi apostoli se întâlnesc întru unime, pentru că întro-dată cu legământul iubirii, Petru este investit cu misiunea de a iubi la fel pe semenii pe care i-a dat în grijă. Adresându-se corintenilor, Ap. Pavel, spune nu ce „este”, nici ce „spune” iubirea, ci anume „ce face” – iartă, rabdă îndelung, se dăruie, nu invidiază, nu se trufește, nu caută pe ale sale și altele aidoma. Desigur, nu este ușor, dar dacă ne aplecăm cu atenție spre adâncul din noi ce îmbrățișează înaltul, vom auzi pe Hristos: „Îndrăzniți”, „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului”. Mai trebuie ca și noi, fiecare în parte, să fim cu El.
La mulți ani cu sănătate și împlinirile spre care năzuiesc tuturor celor care își sărbătoresc ziua onomastică.
Elena Solunca Moise
