La 70 de ani distanță, Putna a devenit loc de veci spiritual
De multe ori oamenii politici sau diplomații preferă să atribuie cuvintele „pragmatism“ sau „încredere“ relației dintre România și actuala Federație Rusă, moștenitoarea unei părți importante a teritoriului fostei Uniuni Sovietice, dar mai ales a povarei morale pe care Moscova o poartă pe umeri față de nedreptățile și crimele comise cu o cruzime fără margini asupra populației civile de către Armata Roșie și NKVD în teritoriile ocupate, ambele conduse cu mână forte de fostul lider bolșevic Iosif Stalin. Poate aceste cuvinte ar trebui înlocuite cu „respect“ și mai ales „scuze“ față de atrocitățile și genocidul comis de trupele sovietice asupra românilor din teritoriile care au fost smulse țării în urma raptului teritorial din 1940, când Basarabia și Bucovina de Nord au fost cedate vecinului de Răsărit. Dacă anul trecut, Duma de Stat a Rusiei (camera inferioară a Parlamentului – n.r.) recunoștea și condamna masacrarea polonezilor în pădurea de la Katyn în Al Doilea Război Mondial, lipsa unei reacții ferme din partea Bucureștilor într-o chestiune similară și tăcerea Moscovei pe această temă conduce în continuare la menținerea unei stări de angoasă între cele două capitale. Denumit și „Katyn-ul românesc“, genocidul de la Fântana Albă reprezintă un episod negru din istoria României, atunci când nu mai puțin de 3.000 de români bucovineni au fost masacrați cu sânge rece de trupele sovietice. Dacă la Katyn a fost vorba de execuția a peste 20.000 de ofițeri polonezi, aici avem de-a face cu un masacru premeditat a unor oameni neînarmați care nu voiau decât să nu mai trăiască sub ocupație străină, fără a opune vreo rezistență armată.
Troiță comemorativă
La 70 de ani de la acest tragic moment, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (DRP) a ținut să marcheze, vinerea trecută (1 aprilie), acest eveniment printr-o ceremonie de sfințire a troiței închinate memoriei victimelor masacrului de la Fântâna Albă în incinta mănăstirii Putna, un simbol spiritual al luptei românilor pentru păstrarea identității naționale în această parte a țării. Slujba a fost oficiată de un sobor de preoți condus de Înaltpreasfințitul Părinte Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților. „Este un moment trist, ziua de 1 aprilie trebuie să ne trimită pe toți românii, oriunde ne-am afla, cu gândul la acei români curajoși care în urmă cu 70 de ani n-au vrut nimic mai mult sau mai puțin decât să își poată regăsi normalitatea revenind acasă. În urmă cu trei ore am fost la Fântâna Albă și vreau să vă mărturisesc cu toată sinceritatea că, pășind în acea pădure, te cuprinde un gând de spaimă și de durere pentru că în urmă cu 70 de ani 3.000 de suflete, doar pentru că voiau să revină în țară, au plătit această jertfă pentru demnitatea neamului românesc. Cred că este de datoria noastră să vorbim despre aceste lucruri pentru că s-a discutat foarte puțin și se cunosc foarte puține despre masacrul de la Fântana Albă și mă bucur enorm că astăzi reușim aici, în capitala spirituală a românității, să sfințim această troiță în memoria acestor români care și-au dat viața pentru identitatea noastră. Mă bucur că aici la Mănăstirea Putna, unde românii fără să aibă nicio vină, atât cei din Bucovina, cât și cei din Basarabia, sunt amintiți pentru că avem sute de mii de suflete care trebuie pomenite mai des. E obligația noastră, este de datoria noastră și mulțumită părintelui stareț de la Putna cei care vor veni aici își vor putea aminti despre acești români. Dumnezeu să-i odihnească“, a declarat secretarul de stat al DRP, Eugen Tomac, prezent la acest eveniment. Deputatul Tudor Panțâru a declarat la rândul său că acest episod este unul dintre multele comise de trupele sovietice în scopul „diluării identității românești“. „În 1940, românii constituiau 80% din populația Bucovinei, astăzi abia mai sunt 20%. Românii au fost supuși unei adevărate exterminări fizice. Mai mult, în Basarabia s-a reușit crearea așa-zisului „popor moldovenesc“, diferit de cel românesc. Astfel de evenimente tragice nu pot fi date uitări. Un popor care uită astfel de evenimente tragice își riscă viitorul și identitatea națională“, a precizat și deputatul Tudor Panțâru.
Ierusalimul neamului românesc
Locul amplasării troiței care comemorează victimele de la Fântâna Albă nu a fost ales la întâmplare. Dacă despre mănăstirea Putna, poetul național Mihai Eminescu afirma că este „Ierusalimul neamului românesc“, această mănăstire a devenit pe parcursul celor circa cinci secole și jumătate de existență un simbol al luptei spirituale pentru păstrarea ființei naționale, jucând rolul atât de centru spiritual, cât și de strajă sau loc de refugiu în vremuri încercate. Cu această afirmație este de acord și părintele stareț al mănăstirii Putna, arhimandritul Melchidesec Velnic. „Fiecare neam își are locul de întâlnire cu moșii și strămoșii. Având în vedere că aici își doarme somnul Ștefan cel Mare, care a domnit până la adânci bătrânețe și care și-a iubit neamul, țara și credința strămoșească, dar și alți domnitori, Putna este un simbol românesc și sunt întru totul de acord cu această expresie“, a declarat pentru „Curentul“ părintele stareț al mănăstirii Putna. Dânsul ne-a mai explicat că „dragostea de neam și de patrie“ a fost liantul dintre cele două comunități de români care vin la Putna, dar care trăiesc separat pe o parte și pe alta a graniței cu Ucraina.
„Românii bucovineni trebuie să-și poarte crucea“
Starețul ne-a mai spus că românii de pe cele două părți ale graniței trebuiesc să conviețuiască și să își „poarte împreună crucea“. Părintele ne-a mai explicat că mănăstirea Putna este într-un permanent contact cu așezămintele bisericești din Bucovina de Nord de la Cernăuca, Toporăuți sau Crasna, locuri unde victimele deportărilor staliniste din Siberia și Kazahstan sunt cinstite mereu.
Crimele abominabile rusești împotriva românilor
Pe lângă deportările românilor în Siberia, la începutul anului 1941, după ce trupele sovietice au pus stăpânire pe Basarabia și Bucovina de Nord, NKVD-ul a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea graniței în România pentru a atrage în cursă românii care doreau să treacă granița din teritoriile ocupate. Astfel, în data de 1 aprilie 1941, un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuții-de-Sus, Pătrăuții-de-Jos, Cupca, Corcești, Suceveni), purtând în față un steag alb și însemne religioase (icoane, prapuri și cruci din cetină), a format o coloană pașnică de peste 3.000 de persoane și s-a îndreptat spre noua graniță sovieto-română în speranța că așa vor putea să ducă până la capăt acțiunea lor. Însă nu a fost să fie așa. În poiana Varnița, la circa trei kilometri de granița română, grănicerii sovietici i-ar fi somat să se oprească. După ce coloana ar fi ignorat somația, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i. Supraviețuitorii au fost urmăriți de cavaleriști și spintecați cu sabia. La finalul măcelului, răniții au fost legați de cozile cailor și târâți până la cinci gropi comune săpate dinainte, unde au fost îngropați, unii fiind în viață încă: bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morți sau muribunzi. Supraviețuiorii au fost arestați de NKVD din Hliboca (Adâncata) și, după torturi de neimaginat, au fost duși în cimitirul evreiesc din acel orășel și aruncați de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat și s-a stins var, fără ca Rusia să recunoască aceste crime împotriva umanității.
