Cine mai are nevoie de cultura?!

Zilele trecute am fost la teatru. Ei şi ce, veţi spune. Da chiar, că nu este mare lucru, însă am avut ocazia să văd doi monştri sacri ai teatrului şi o tanără actriţă cu valenţe actoriceşti. Toată acţiunea se petrecea într-un sanatoriu geriatric, unde îşi împărţeau camera doi bătrani, care ar mai fi vrut să vrea şi care îşi trăiau împreună ultimele anotimpuri. Toate astea, într-o cascadă de jonglerii verbale ce te fac să razi cu lacrimi şi să plangi. Chiar, asta m-a impresionat cel mai tare. La finalul celor două ore, o doamnă distinsă ce stătea în stanga mea plangea, şi plangea fără a se jena. Mare lucru, mi-am spus, şi atunci, în mod natural, mi-am aruncat privirea în sală să văd publicul care îmi era partener în acea seară. Majoritatea părea obosit şi parcă şi plictisit, dar se deosebea totuşi şi o parte a acelui public avid după teatru şi tot ceea ce ar putea echivala cu cultura. În aceeaşi seară, am avut ocazia să mă revăd cu un mare actor al scenei romaneşti şi, după fireasca introducere pentru o discuţie convenţională între două persoane care nu prea se întalnesc des, am ajuns împreună la o singură concluzie amară. Romanii nu mai merg la teatru. Nu cunosc actorii, dar nici preţul unui bilet. Asta în ciuda eforturilor pe care unii angajaţi ai instituţiilor de cultură le fac pentru a satisface cerinţele publicului. În viziunea multora, teatrul reprezintă mai întai cultură şi îmbogăţire de cunoştinţe, apoi relaxare şi divertisment, apartenenţă sau… pierdere de timp, pur şi simplu. Amară, foarte amară concluzie.

Astăzi, dacă am vorbi despre starea culturii, fie ar trebui să păstrăm tăcerea, fie ar trebui să ne exprimăm doar în cateva cuvinte: -nu se întamplă nimic-. Scriu acest articol din punctul de vedere al celei care nu merge foarte des la teatru, însă, atat de des încat să îşi formeze o părere concretă despre ceea ce se întamplă la ora actuală cu -scena-. Văd peste tot aceleaşi postere fără nici un design deosebit. Nimic nou, nimic care să te atragă. Şi atunci cand se întamplă acest lucru, te gandeşti la alternative. În ultimii ani, odată cu noile generaţii de regizori şi actori, parcă au început să apară şi alte afişe. Bine, atunci cand apar alternative, apar alternative atat de calitate, cat şi de proastă calitate. Dar tare aş vrea să vorbesc astăzi despre lucruri pozitive. Dacă ar fi să pomenesc despre lucrurile bune care se întamplă în teatrul romanesc, nu pot să nu vă spun iarăşi că zilele trecute am fost la -Alex şi Morris-. Ce am văzut? O piesă cu un potenţial extraordinar care merită jucată oriunde. -Alex şi Morris- devine astfel o oglindă a dorinţelor şi sentimentelor fiecăruia dintre noi. La finalul celor două ore şi ceva de teatru autentic am înţeles că, în esenţă, orice piesă de teatru este o meditaţie asupra situării omului pe această planetă. Este în fond o căutare permanentă, în care se merge pe principiul -o întrebare naşte altă întrebare, iar o idee trezeşte altă idee-. Care a fost mejasul piesei? Unii spun că nu s-ar putea exprima un mesaj general, căci tocmai în asta constă farmecul celor trei protagonişti ai piesei – Ştefan Iordache, Mitică Popescu şi tanăra Dana Dembinschi. Pe măsură ce te identifici cu unul dintre personaje, percepi mesajul diferit, poate chiar într-un contrast absolut cu cel al spectatorului de langă tine. Dacă ar fi să revin la motivul pentru care am ajuns să vorbesc despre aceste lucruri, ar trebui să vă spun că, dintr-un motiv sau altul, de ceva vreme mă tot întreb: -mai are nevoie romanul de teatru şi de cultură?-.

Suntem o naţie incultă?

Din păcate, cultura nu este promovată la nivel naţional. Tinerii au multe probleme pe cap şi nu le mai arde de cultură. Toţi vor să ajungă cat mai repede pe picioarele lor, iar cultura trece pe un plan secundar. O altă cauză pentru această situaţie este şi lipsa banilor. Un spectacol bun costă destul de mult, iar pentru un student cu bursă socială, de exemplu, este un efort prea mare. Pe de altă parte, dacă ar fi să mă iau după sălile arhipline şi cererea -nebună- de bilete, aş zice cu mana pe inimă şi sufletul împăcat că -Da, merge lumea la teatru!-. Păcat că aceste fenomene care ne încantă spiritul se manifestă doar pentru anumite piese, mai mult sau mai puţin cunoscute, sau pentru piese cu o distribuţie cu rang (de cate ori nu am auzit afirmaţii de tipul -dacă joacă Radu Beligan, Iordache, Seciu, Olga Tudorache, Tamara Buciuceanu merg acolo-). Statisticile sunt îngrijorătoare şi nu pot să le ignor. Îngrijorătoare sunt şi datele puse la dispoziţie de Centrul de Studii şi Cercetări în Domeniul Culturii: 73% din populaţie nu merge deloc la cinematograf, 88% din populaţie nu merge deloc la operă, doar 2% din orăşeni se duc la teatru săptămanal, unu din zece romani nu are nici o carte în casă, iar unu din trei au mai puţin de 20 de cărţi. 60% din orăşeni nu au folosit niciodată un computer, pe langă cei 90% din mediul rural, care nu lucrează pe calculator. Ce ar rezulta de aici? Că suntem o naţie incultă, în care există, la varf, o elită cultivată, iar la bază situaţia este cum nu se poate mai neclară şi mai apăsătoare. Oamenii preferă să se distreze sau să se emoţioneze plonjand în manelele atat de răspandite pe tot cuprinsul patriei. În fapt, consumatorul, lipsit de oferte, s-a calat pe ceea ce a fost mai uşor de asimilat. Unde s-a greşit, dacă a fost vorba de greşeală sau de o nepăsare?

Ce se spune şi ce nu se spune

Adrian Iorgulescu, ministrul culturii şi cultelor, a zambit cand i-am adresat întrebarea firească: -mai are nevoie romanul de cultură?-. -Este ca atunci cand m-aţi întreba dacă mai avem nevoie să ne hrănim, să respirăm şi să credem în Dumnezeu. Pentru mine cultura nu este un moft, este o stare de spirit şi o stare a fiinţei. În afară de cultură nu suntem nimic. Tot ceea ce face omul de la începutul zilei şi pană la sfarşit este un fapt de cultură. Cum se îmbracă, cum vorbeşte, cum ia legătura cu media şi invers, cum şi ce mănancă, toate informaţiile pe care le captează sunt fapte de cultură-.

Ducu Darie, regizor şi director al Teatrului -Bulandra- (foto), optimist din fire, îmi spunea că -artiştii romani sunt bine primiţi peste tot, în ţară şi străinătate, pentru că îşi fac treaba cu pasiune şi dăruire-. Fără falsă modestie, Ducu spunea că 16 minute de aplauze neîntrerupte reprezintă, fără îndoială, un succes emoţionant, asta însemnand că unii trăiesc din cultură şi pentru ea.

Horaţiu Mălăele, proaspăt întors dintr-un turneu în Spania, îmi spunea că uneori este frustrant ca într-o ţară străină să înregistrezi un succes mult mai mare ca în ţara ta. El crede că succesul pe care l-a avut cu -Măscăriciul- (foto) se datorează faptului că părerile exprimate de critici în mass-media influenţează spectatorul şi îl cheamă sau nu la teatru. În opinia Laurei Stroe, licenţiată în istorie – artă medievală musulmană – şi absolventă de Drept Canonic şi Instituţii Europene, majoritatea politicienilor cand vorbesc despre cultură au ochii înlăcrimaţi, lacrimi ce nu sunt reflectate în buget, măcar simbolic. -O problemă majoră actuală, din punct de vedere cultural, este că în Romania există multă incultură, deficienţa aflandu-se la consumator, la cerere, mai puţin la ofertă-. Nu întamplător am lăsat la sfarşit opinia scenografului Octavian Neculai (foto), care a concluzionat simplu: -acei spectatori din străinătate sunt mai drepţi. Sinceritatea lor este totală atunci cand plang şi rad cu tine. Este nevoie de teatru şi de cultură, atata vreme cat trăim şi simţim-.