Drumul matasii, drumul mirodeniilor, drumul cafelei… Istorie, aventura, exotism. In realitate, cafeaua nu mai este de multa vreme un produs de lux, desi guvernantii nostri o trateaza si o taxeaza ca atare. Asta pentru ca speculatorii au avut grija sa arunce pe piata produse similare celor existente la -vedere-, dar la preturi ce au taiat oferta producatorilor si comerciantilor liciti. Si asta pentru ca, in statele vecine Romaniei, cafeaua este considerata un produs ca oricare altul, in consecinta, mult mai ieftin. Practic, la jumatate din pretul de la noi. Asa se face ca piata autohtona e plina de cafea ungureasca, cea mai ieftina, nu si cea mai usor sau fara riscuri adusa.
Trenul Euronight Bucuresti-Budapesta pleaca peste cinci minute…
Drumul cafelei incepe in Gara de Nord. Pentru ca de acolo pleaca trenul de Budapesta. La inceput, nu-i vad pe micii afaceristi. (Aveam sa fac cunostinta cu ei abia la Ploiesti.) Toata lumea e grabita sa-si caute locul si sa-si aranjeze bagajele. Asa fac si eu. Imi gasesc locul, il ocup constiincios si astept sa plece trenul. Frunzaresc revista luata special sa-mi omoare timpul. Totusi nu am stare, pentru ca nu stiu exact cum va decurge excursia. Ies pe culoar si imi aprind o tigara. Trenul inghite in viteza kilometru dupa kilometru. Imi mai aprind o tigara. Suntem aproape de Ploiesti. Am intrat in gara. Scot capul pe geam si atunci ii zaresc. O trupa de 20-30 de oameni se urca galagiosi in primele doua vagoane ale Rapidului. Eu am loc in al doilea vagon. Usa compartimentului se deschide cu putere. O pereche de ochi inspecteaza interiorul. Proprietarul lor pare multumit de ce vede, pentru ca imediat isi arunca gentile de rafie in locul destinat bagajelor. Iese apoi pe culoar si se intereseaza de ceilalti: -V-ati gasit locuri?-.
Trenul de noapte nu e, pana acum, aglomerat. Se asaza cate doi in compartiment. Astazi, sunt putini calatori in Rapidul de Budapesta. -Pornim atelierul?-, aud pe cineva strigand pe culoar. Tipul care mi-a invadat compartimentul scoate repede o cutie cu bere, isi numara cateva zeci de mii si iese grabit. Ies si eu sa fumez o tigara. Ceva mai in spate, se aud niste zaruri. Table: 10.000 linia, 20.000 martiul. Vine nasu*, dar nu intreaba de bilete. O spranceana i se ridica a nedumerire, atunci cand i-l arat pe al meu. Ceilalti se uita compatimitor la mine. Mi-l composteaza si pleaca mai departe. Grupul se intoarce la jocul de table. O injuratura scapa de pe buzele unuia care nu intelege cum de are -alalalt- atata noroc. Cedeaza locul. Nu inainte de a-i spune -aluilalt- ceva de mama, noroc si -nascut sub zodia porcului-. Evident, pe un ton de gluma. Ajungem la Brasov. O alta trupa se urca grabita in tren. Se schimba saluturi si ceva informatii. -A fost razie in Panonia, au confiscat o gramada de marfa.- -Cat mai e forintul?- -110-. -A cui e tura?- -A lu* Patatu*.- N-am priceput mare lucru. Ajungem la Sighisoara. O alta trupa se suie in tren.
Vecinul de compartiment se culca. Eu nu pot sa dorm. Cred ca am baut multa… cafea. S-a lasat linistea. Nu se mai aud decat tacanitul rotilor si fornaiturile pe care le scoate amicul meu. Doarme dus. Se vede ca e obisnuit cu naveta aceasta. Il injur in gand. Somnul nici ca vrea sa se lipeasca.
Ma trezesc bezmetic in zgaltaielile nasului. Ma intreaba de bilet. I-l arat. Nu sunt interesant. Pe hol, vecinul de compartiment ii intinde niste bani. Nasu* nu e deloc multumit. Incepe o mica negociere. Se cade in sfarsit la pace. Nasu* pleaca bombanind. Intram in Arad. O mare parte dintre calatori coboara. Nu mai pricep nimic. Eu raman in tren, care ajunge curand la vama. Cobor. Biletul meu este doar pana aici. Trebuie sa-mi cumpar altul, daca vreau sa trec in Ungaria.
-La un prieten-
E frig dimineata. Personalul soseste. Merge doar pana la Bekes, dar e plin. Sunt cel putin 200 de calatori. Printre ei zaresc si grupurile de la Ploiesti, Brasov si Sighisoara. Vine Politia de Frontiera. Imi cere pasaportul. E prima mea iesire. Ma intreaba unde merg. -La Bekes.- Ce fac acolo?, vine imediat o alta intrebare. Sincer, nu prea stiu ce sa-i raspund. -La un prieten-, arunc intr-o doara. Politistul devine banuitor. Scoate un catastif, se uita in el, imi recontroleaza pasaportul. Nu este deloc multumit si nu pricep de ce. Nu ma gaseste pe listele lui, probabil cu cei care sunt dati in urmarire si care nu au voie sa paraseasca tara, si imi pune viza de iesire. Respir usurat. Apare vamesul. Ma intreaba otarat unde merg. Acelasi raspuns: -La Bekes.- -De ce?- Nu par deloc convingator cu raspunsul meu. Cum adica sa vizitez un prieten? Toti din tren merg la piata. Eu de ce sa ies din tipar? Ma dumiresc si raspund ca probabil voi face si eu piata. Se mai linisteste. In sfarsit, pleaca. Trecem vama si pornim. Vine Vama maghiara. Un control de rutina. In sfarsit, ajungem la Bekes. Au trecut 12 ore de cand am plecat din Bucuresti.
La Bekes se vorbeste binisor romaneste
Intr-o clipa, trenul se goleste. Aproape sa le pierd urma. Ies din gara si zaresc un grup compact, care se indeparteaza rapid de mine. Banuiesc ca se duc la piata. Nu mai pierd timpul si ii urmez in fuga. Dupa cinci minute de mars fortat, ajung in piata centrala. Desi e 7.00 dimineata, pravaliile sunt deschise. Toate. Cumparaturile sunt in toi. Pe mine ma intereseaza doar magazinele cu cafea. Sunt destule. Marea majoritate cumpara cafea. Sunt surprins ca tranzactiile se fac in romaneste. Ochesc un angrosist si ma prezint la el. Inaintea mea, un tip a cumparat 100 de baxuri de cafea. Asta inseamna 1.200 pachete de 250 grame. Jacobs si Eduscho. A platit cam 50 milioane de lei, adica ceva mai putin de 500.000 de forinti. Cumpar si eu 12 pachete de cafea. Ma mai invart prin piata. Au trecut deja doua ore. Agitatia s-a mai domolit. Romanii sunt ocupati sa-si ambaleze marfa. Ma uit la ei si trebuie sa recunosc ca e o adevarata arta. Gentile trebuie sa fie neutre, sa insele vigilenta vamesilor. Eu mi-am facut cumparaturile. E ora noua si taxiurile roiesc in piata. S-au adunat munti de genti, saci si sacose. Totul este transportat la gara. Fac si eu ce fac ceilalti. La gara ajung cu 10 minute inainte de sosirea trenului, un Intercity. Bun si asta, chiar daca e mai scump.
Si vamesi, si unguri
Ma uit la comerciantii nostri. Fetele lor sunt oarecum ingrijorate. Drumul de intoarcere e plin de neprevazut. Se intreaba daca or sa aiba noroc la vama. Ne suim in tren. Peronul se goleste de mormanele de bagaje in mai putin de doua minute. Se lucreaza in echipe. Ma gandesc fara sa vreau la cursele de Formula 1 si la rapiditatea cu care echipele schimba pneurile masinilor. Comparatie deloc fortata. Eu mi-am gasit loc. Nu usor, in ciuda faptului ca nu am decat o geanta. Trenul arata de parca ar transporta refugiati. Sunt bagaje peste tot. Plecam. E 9.45. Pana la Vama maghiara, abia avem timp sa fumam o tigara. -A cui o fi tura?- e principala intrebare a tuturor. Vamesii maghiari rasar ca din pamant. Trec in revista bagajele, fixeaza un pret si trec mai departe. Desi am doar doua genti, eu trebuie sa platesc 1.000 de forinti (110.000 de lei). Aceeasi suma pe care o plateste si unul care are de sase ori mai multa marfa. Nu protestez, ca sa nu indispun vamesii. De altfel, e suma minima. Controlul se incheie si noi plecam spre Vama romaneasca. Zaresc pe obrazul vecinului meu de bancheta o usoara destindere. -Daca am trecut de unguri, n-o sa am probleme la romani, ca am doar cafea-, imi spune individul de langa mine, cel care a investit 50 milioane de lei. Totusi, n-am platit toate darile catre unguri. Nasii lor isi cer si ei partea: 2.000 de forinti de calator. Inghit in sec si platesc. Pana acum am dat deja 330.000 de lei. Habar n-am de ce.
Vin si ei sa manance
Ajungem in Vama romana. Primul care isi face aparitia este pecetefistul. Ii intind pasaportul, in care am pus 100.000 de lei. Priveste pe sub cozorocul caschetei, pune viza de intrare si arunca cu dexteritate bancnota in geanta pe care o tine deschisa pe burta. Pleaca satisfacut catre urmatorul client. Sosesc si vamesii. Se face recensamantul papornitelor. Apoi, trec la negocieri. Niciodata pe fata, dar foarte sugestiv. Omul cu cafeaua de 50 de milioane e multumit. Vamesa nu i-a luat decat 150 de marci. Putin. Mie mi se cer 200.000 de lei. Putin mai in fata, doi tipi sunt coborati din tren, cu tot cu bagaje. Vecinul imi spune ca -astia au cu siguranta carne si nu s-au inteles la pret-. Injurand, ghinionistii trag de gentile imense. Si raman pe peron. Se uita lung in urma trenului. Am plecat spre Bucuresti. Ma gandesc ca nu voi mai avea probleme. Sperante desarte.
Confirmarea vine imediat dupa Arad. S-a suit supracontrolul CFR. Nu-mi fac griji. Am bilet si doua genti. Iar ma insel. A cata oara? De data asta platesc 153.000 de lei. Taxa pentru bagaje. Omul cu investitia de 50 de milioane scoate fara sa cracneasca 500.000 de lei. Amenzile se platesc in compartimente. Atentiile, in vagonul-restaurant. Eu primesc chitanta. El, omul de 50 de milioane, nu. Asta e. Cu Dumnezeu inainte.
La Deva, -supra- coboara. Pana la Brasov nu ne mai deranjeaza nimeni. Doar nasu* mai baga capul pe usa. Parca ne numara. Are privirea dezamagita. Supracontrolul le-a luat tot sporul. Pana la urma se lipeste de ceva. Il vad ducand o sacosica din care se iveste capatul unui calup de salam. Intram in Brasov. E noapte si ploua. Scot capul pe geam, la timp, sa vad o patrula TF cum se urca in tren. Vecinul meu de compartiment imi spune sa nu-mi fac griji: -Vin si ei sa manance-. Da* parca eu nu mananc? Lumina unei lanterne strapunge intunericul compartimentului. Becul s-a ars. Politistul ne cere pasapoartele. Dau sa-i intind buletinul, dar el vrea pasaportul. Stiu ca e ilegal, dar mi-e scarba sa mai spun ceva. Sila mi se citeste pe chip, probabil, pentru ca politaiul ma priveste urat. -Ne gasiti la vagonul-restaurant.- Cred ca intr-adevar le e foame. Dupa 10 minute, ma infiintez sa-mi ridic actul. Vecinul mi-a sugerat sa nu ma duc cu mana goala. In palma am pliata o hartie de 100.000. I-o strecor -plotonerului-. Fata i se lumineaza ca o luna plina. Primesc pasaportul. Sunt satul. Obosit si scarbit. De TF scapam la Predeal. Coboara razand. Au si de ce. Daca de la fiecare -client- au primit cate 100.000, trebuie sa fi colectat vreo sase milioane. Pentru 30 de minute de mers cu trenul, nu e rau. Predealul a fost ultima oprire inainte de Ploiesti. Ma hotarasc sa ma opresc aici. Am ajuns. Cobor nauc si obosit. Nervi? Cui ii pasa? Nici macar mie. Ma duc la tramvai. Peste umar, mai apuc sa vad un peron plin de marfa. Cred ca sunt pe putin trei tone. In marea majoritate, cafea. Un nou transport a ajuns pe piata. Cafea ieftina…
Ticu Roman