Pentru Ion Căruntu, pensionarea a fost un șoc
Profesorul de istorie Ion Căruntu, și acum, la 69 de ani, dacă legea i-ar mai fi permis să stea la catedră, cu siguranță ar fi predat disciplina pe care a iubit-o o viață întreagă cu aceeași pasiune. După ce a fost nevoit să se pensioneze, timp de doi ani a visat, în fiecare noapte, că stă în fața elevilor de la Liceul Teoretic „Tudor Vladimirescu“ și le prezintă evenimente istorice. Un lucru le recomandă, însă, tuturor cadrelor didactice: „Pentru a fi apreciat și respectat de către liceeni nu trebuie să-i bruschezi prin vorbe. În plus, trebuie să le dai posibilitatea de a avea propriile opinii, dar într-o anumită limită“. Încă din copilărie, Ion Căruntu a fost pasionat de istorie. „Citeam mituri, legende și povești istorice. În anul 1954 am intrat la Liceul «Tudor Vladimirescu» și, spre bucuria și norocul meu, l-am avut profesor de istorie pe cunoscutul Virgil Arbore. Am ales acest liceu deoarece aici predau cadre didactice foarte cunoscute la acea vreme, iar unitatea școlară era situată în apropierea locuinței mele“, spune profesorul de istorie Ion Căruntu. În afară de istorie, foarte mult i-a plăcut și chimia. După ce a devenit profesor de istorie, de cele mai multe ori, înainte de a începe ora, le spunea elevilor câte un banc: „Îi vedeam cum parcă se trezesc. Uneori le dădeam și elevilor dreptate, căci aveau istoria ultima sau penultima oră și erau obosiți“. Apoi le explica de ce vrea ca ei să știe cât mai multe date despre Ștefan cel Mare, Nicolae Bălcescu, Al. I. Cuza și Mihai Viteazul: „La istorie vă învăț mai multe despre acești oameni extraordinari căci ei ne fac mândri să fim români. Nu ne raportăm la cei de astăzi care sunt aduși în funcții-cheie, dar sunt penali“. Își amintește că pe tot parcursul carierei sale a încercat să-i facă pe elevi să vină cu plăcere la orele sale: „Când eram elev se observa atașamentul față de școală al cadrelor didactice. Observai tu, ca elev, dragostea de meserie a profesorilor. Acum nu se mai întâlnește prea des acel sentiment“. Unul dintre foștii elevi ai profesorului de istorie Ion Căruntu recunoaște că de la celelalte ore își mai permitea să chiulească, dar venea la istorie, după care pleca din nou de la școală. Dacă faci ore fade, elevul adoarme la ore Cum atragi elevii la orele tale? „Trebuie să-ți respecți elevii și atunci te respectă și ei. Nu trebuie să faci ore fade, căci elevul adoarme la ore. Când vezi că un elev are tendința să depășească limita, trebuie să îi zici ceva de genul «Te rog, stai liniștit. Tocmai tu, care ești elevul preferat. Nu ești cuminte, treci să te ascult!»“, spune profesorul Căruntu. Acesta își amintește că elevelor care învățau li se adresa cu „Prințesă“, iar când veneau nepregătite la oră, pe un ton puțin ridicat, li se adresa cu „Domnișoară!“. Odată l-a supărat un liceean care nu a știut să răspundă la întrebarea: „Cu cine s-au bătut românii la Mărăști, Mărășești și Oituz?“. I-a spus că îl va lăsa corigent. Elevul a pus mâna pe carte și, mai mult, la Bac a luat nota nouă la istorie. Altă dată, o elevă s-a învoit de la oră și, spre ghinionul ei, profesorul de istorie a văzut-o cu un băiat. De atunci, pe tot parcursul liceului, a strigat-o „Inimioară“. Asemenea întâmplări nostime a văzut și a trăit în toată cariera de cadru didactic: „Pe vremea lui Ceaușescu, toți elevii trebuiau să treacă. Când un elev a venit să-și dea corigența l-am întrebat «Marea Revoluție Socialistă din octombrie, în ce lună a fost?». Elevul mi-a răspuns «În februarie, domn profesor». Colegul său, măcar, a fost cinstit și mi-a spus că nu a învățat nimic“. Prieten cu Nichita Stănescu și coleg cu Radu Vasile Acum se mândrește cu două colecții: de monede și de „Magazin Istoric“. În facultate a fost coleg de grupă cu Radu Vasile. L-a cunoscut și pe Nichita Stănescu: „Am fost prieteni. Odată mi-a spus două versuri și mi-a luat ceva timp să le înțeleg. «Nașterea este o durere/ Moartea, un strigăt». M-am întrebat de ce nu a spus «Moartea este un strigăt». Mai târziu am găsit răspunsul. Nașterea este o durere, căci viața este o durere. În schimb, moartea reprezintă un strigăt de eliberare, de teamă, de groază“. Până astăzi, profesorul Ion Căruntu a scris zece cărți de istorie și, acum, se gândește să o scrie o alta, despre perioada comunistă, ilustrată în bancuri. Când s-a pensionat, la vârsta de 65 de ani și jumătate, a fost extrem de mâhnit: „Când au venit elevii la mine să-mi ureze sănătate și să mă bucur de pensie mi-au dat lacrimile. Pensionarea a fost pentru mine un șoc. Dar ce să fac. M-am gândit să mă pensionez la 60 de ani, apoi la 62 de ani, apoi la 64. Directorul Liceului «Tudor Vladimirescu», Pavel Lazarov, și elevii m-au rugat să mai stau încă un an. Și așa am ieșit la pensie la 65 de ani și jumătate“. Acum petrece mult timp la curte unde are 29 de pomi fructiferi, gazon și vie.
