Într-o lume a teribiliștilor există și „excepții“ care vor să demonstreze că viața de adolescent nu înseamnă numai manele, discoteci, pornografie și Internet. Sunt tineri pentru care nu există timp liber. De la școală merg acasă, unde exersează la fel de fel de instrumente muzicale și își fac temele. Dacă nu sunt acasă, urcă pe scenă. Și așa trec pentru viitorii adevărați instrumentiști zilele. Dar, după cum spune și Andrei Ioniță, un tânăr în vârstă de 15 ani, „arta cere sacrificii“. Băiatul cântă la violoncel și, uneori, și la pian. Mama sa, Mihaela, avea, în copilărie, pian acasă. A studiat pianul, era pasionată de muzica simfonică, dar nu a avut performanțe. Nu regretă că nu a mai avut posibilitatea să studieze pianul, acum fiind extrem de fericită de rezultatele și de premiile obținute la diverse concursuri interne și internaționale de către fiul său, Andrei. Mămica povestește că la vârsta de un an, băiatul s-a urcat pe scăunelul de lângă pianul pe care îl aveau în casă și a început să „bată cu degețelele în clape“. „Când Andrei avea un an și patru luni repeta după mine, ce-i drept, nu prea bine, melodiile pe care le intonam. Atunci mi-am dat seama că are ureche muzicală. L-am învățat notele muzicale, iar la patru ani și jumătate l-am dus la o școală de muzică din București“, spune mama băiatului. Mihaela mai povestește că Andrei stătea, atunci, cu spatele la profesorul de muzică și putea să-i spună după ce acesta apăsa o clapă a pianului despre ce notă este vorba.
Profesorul de muzică a sfătuit-o pe mama tânărului, când era în clasa a III-a, să-l ducă la cursuri pentru un instrument cu coarde, având un auz foarte bun și un simț muzical deosebit.
Mama a urmat sfatul profesorului de muzică: „Inițial, am vrut să studieze vioara, pe lângă pian, dar mi s-a spus că trebuia să înceapă înainte de a împlini vârsta de cinci ani. El era deja în clasa a III-a, așa că ne-am orientat spre violoncel.“ Când a ajuns în clasa a VI-a, după ce a obținut mai multe premii în țară, Andrei a fost selectat de o fundație franceză pentru o bursă. Mai exact, tânărul violoncelist a fost invitat, alături de alți 80 de instrumentiști din lume, să cânte la Paris. Aici a făcut cunoștință și cu un adolescent din Tunisia, cu care ține legătura și acum, pe Internet. De atunci a mai fost plecat în Franța, unde a urcat de mai multe ori pe scenă. În nicio clipă, însă, nu a neglijat școala. După cum spune, cu mândrie, mama sa, „elevul“ Andrei a terminat clasele V-VIII cu zece. Acum este la Colegiul „Sf. Sava“. A ales această unitate de învățământ „pentru cultura generală pe care ți-o formezi aici și pentru că este mai aproape de casă“.
Colegii de clasă îi înțeleg pasiunea pentru muzica simfonică
În puținul timp liber pe care îl are, violoncelistul ascultă muzică simfonică de pe Internet, căci alte genuri nu îl pasionează. Când nu „exersează“ la violoncel, își face temele și merge la ore. „Nu am timp să ies cu amicii la un suc. Nu am, deocamdată, un prieten apropiat cu care să discut totul. Nu că nu aș vrea, dar nu am timp“, spune Andrei. Este apreciat pentru performanțele sale de către colegii de clasă: „La început am crezut că vor râde de mine, dar, ulterior, mi-am dat seama că îmi înțeleg pasiunea pentru muzica simfonică“. Își amintește cu bucurie și cu emoție când, în octombrie 2008, colegii de clasă au venit la recitalul susținut la Atheneul Român și i-au dat un buchet cu flori. Andrei recunoaște că, de fiecare dată, înainte de a urca pe scenă are emoții: „Când urc pe scenă, emoțiile și stresul dispar instantaneu. Iar aplauzele spectatorilor sunt o răsplată a muncii depuse“. Violencelistul povestește, cu umor, că, odată, când era mai mic, un profesor de muzică, înainte de a urca pe scenă, i-a zis: „Este mai mare violoncelul decât tine!“. Chiar el recunoaște că „pentru a cânta la violoncel trebuie să ai degetele dezvoltate și putere în umeri“. Nu înțelege răutatea de care dau dovadă unii oameni: „Când merg la cursuri, unii strigă după mine: «Ce e ăla? Bas?», «Uite-l cu coșciugul în spate»“. Cu toate acestea, Andrei își vede de treaba lui. Vede că, în țara noastră, numărul spectatorilor de muzică clasică scade de la un an la altul: „Acum, la spectacole vin, îndeosebi, studenți și profesori de la Conservator și vârstnici“.
Știe că din această muzică nu se câștigă bine, dar vrea să urmeze Conservatorul: „Prin muzică poți călători. Și important este să faci ceea ce-ți place“.
