Sunt convinsă că este un lucru mare să-ţi întemeiezi o familie şi să aduci pe lume măcar un urmaş al omului. Să naşti cinci copii este un lucru şi mai mare. Viaţa de zi cu zi într-o familie cu cinci suflete de copii şi două de adulţi este una deosebită. Grijile sunt mult mai mari, iar problemele sunt greu de imaginat. Educaţia atator copii nu are cum să fie una uşoară. Cinci copii, tot atatea firi diferite. Indiferent cat de crudă este viaţa şi realitatea, şi ei trebuie educaţi, învăţaţi, iar cei şapte ani de acasă contează foarte mult. Una peste alta, să ajungi de ruşinea lumii este lucrul de care cei mai mulţi se feresc cel mai tare. Dacă apuci să stai de vorbă cu o astfel de mamă, ajungi cu uşurinţă la concluzia că este greu să-i faci, greu să-i creşti, dar nici să ajungi să-i vezi chiar la casele lor avandu-şi propria viaţă în mainile proprii nu este chiar de colo.
Alexandra Dolete are 39 de ani, dar dacă vorbeşti cu ea zici că a trăit cel puţin dublu. A iubit şi ea, ca oricine pe pămantul ăsta, numai că, aşa cum se întamplă de cele mai multe ori, povestea ei s-a spulberat mai repede decat s-ar fi aşteptat. Deşi primul copil s-a născut din dragoste, tatăl a ales un alt drum şi aşa a ajuns Alexandra să aibă un destin încurcat. Chiar dacă a încercat de caţiva ani buni să divorţeze, nu a reuşit nimic pană acum pentru că nu are bani pentru aşa ceva. A rămas pe drumuri, împreună cu cei cinci copii şi cu actualul său soţ, dar nu şi-a pierdut nădejdea. -Am avut o viaţă un pic tristă, dar au fost şi momente fericite. Familia mea are şapte suflete. Copiii: Alexandru Daniel, 11 ani, născut din prima căsătorie, Mădălina Elena – 15 ani, Ana Maria Cătălina – 10 ani, Cristina Andreea – 7 ani, şi Gabriel Marius – 4 ani. Cei patru copii din al doilea mariaj nelegitim nu au certificate de naştere, ci doar constatatoare-, povesteşte Alexandra, pe care norocul a cam ocolit-o până acum.
Un vis zdrobit
Cele şapte suflete locuiesc în camera unui cămin al unui liceu de pe Bulevardul Iuliu Maniu. Alexandra nu are un serviciu şi munceşte la biserica -Sfantul Andrei- din Aleea Parva. Soţul, Gabriel Stanciu, munceşte la o agenţie imobiliară şi nu face doi bani, fiindcă cei doi au constatat că treburile astea nu merg şi nu-s de viitor. Cand a venit vorba de bani, Alexandra spune din start: -Nu mă întreba. Sunt slabe, atat cat să exişti, sau să pluteşti-. Bani îi trebuie Alexandrei aproape pentru orice – chirie, întreţinere, alimente, iar de haine nici nu mai îndrăzneşte să vorbească. Dar mai sunt manualele şi rechizitele copiilor sau medicamentele, deoarece nici un medic de familie nu a vrut să îi ia în grijă. Alexandra îmi spune şi de faptul că avocaţii sunt mult prea scumpi pentru a sfarşi odată divorţul de fostul soţ. -Ce să-ţi mai spun? Că sper. Că aştept. Ce? Pană cand?- Din păcate, au fost întrebări retorice la care am fost incapabilă să ofer un răspuns. -Am nevoie de multe şi mi-e teamă că am să cedez psihic şi fizic şi mi-e teamă de orice şi poate de oricine. Nu mai am curaj şi nici forţă-. Într-adevăr, Alexandra a fost puţin cooperantă şi am observat că teama este cuvantul său de ordine.
Iluzii deşarte
Visul ei de a trăi într-o familie stabilă şi în care sărăcia să nu fie cuvantul de ordine s-a frânt de multă vreme. De Crăciun au fost daţi afară dintr-o casă naţionalizată, cu tot ce aveau. Au dormit pană în luna februarie în gară, cu toţi copiii în frig şi frică. În aceeaşi lună au căpătat camera în care locuiesc şi acum şi în care nu era lumină, gaz ori încălzire. Lucrurile nu s-au schimbat mai deloc. Este doar lumină. Mădălina, fata cea mai mare, scrie poezii absolut înduioşătoare. În poezii, ea îşi plange nefericirea pe care o trăieşte alături de ai ei, dar nu uită de iubirea pentru Dumnezeu. Poartă cu ea o agendă la sfarşitul căreia sunt cateva zeci de file pline cu aceste poezii. Toate sunt clare şi emană o pasiune greu de imaginat pentru cei 15 ani ai săi. Poate vreodată cineva o va ajuta să le publice, ăsta pare a fi visul ei.
Încă o lovitură
Alexandra nu urăşte şi nu plânge. Poartă însă în suflet marea durere a faptului că nu prea poate să le ofere mai mult copiilor săi, pe care i-a făcut din dragoste. Adolescentă fiind, s-a văzut într-o situaţie extrem de dificilă. Nu avea încotro s-o apuce. Dintr-odată nu mai avea nimic. Încet-încet, viaţa avea să îi arate cat de crudă şi imprevizibilă poate să fie. Nu vrea să îmi ceară nimic, nici mie, nici altora, însă simte nevoia ca cineva să o înţeleagă şi poate să îi ofere o soluţie salvatoare. Duminica, Alexandra primeşte pomană ceva hrană şi caţiva bănuţi. Cu cei cinci copii după ea, abia îmbrăcaţi şi uneori bolnavi, Alexandra vine la biserică, îmbrăcată sumar, căci hainele mai bune merg la copii. Alexandra are grijă la pridvor de lumanările aprinse de către oameni. Povestea familiei ei este mult mai dură decat pot spune eu.
Strigăt de disperare
A existat totuşi un om care i-a sărit în ajutor Alexandrei şi căruia i-a scris. -O serie întreagă de neplăceri şi neajunsuri m-au aşteptat şi mă aşteaptă. Mulţi nu mă înţeleg şi nici nu cred că a fost sau că este cu putinţă. Însă aşa a fost să-mi fie. Nu eu am ales şi nici altora nu le doresc să treacă prin ce-am trecut şi trec eu. Fie că am avut prea mult ghinion, fie că am greşit, fie că nu m-am rugat îndeajuns. Alternative poate au fost, însă nu şi banii care acum ne sunt indispensabili. Monedă bătută-n cui este viaţa! Am putut să rezist datorită copiilor, şi nu mi-a fost deloc uşor. Nu că acum mi-ar fi mai teamă, însă se pare că sunt mai stramtorată ca oricand. Poate mă-ntrebi de ce?! Ei uite, din cauza unui divorţ fără căpătai şi nici un rezultat. Totul, mă macină, îmi absoarbe din viaţă, îmi dă dureri cumplite. Şi totuşi, fiecare trăim cum putem, alţii înţeleg, unii condamnă, eu însă încerc din răsputeri să termin ce-am început-.
În loc de concluzii
Alexandra Dolete are nevoie de tot ajutorul, în orice formă ar fi el. Pe aceşti oameni îi poate costa sănătatea şi stăruinţa în ciclul neiertător al sărăciei. Ea nu mai are putere s-o ducă mult aşa, pentru că depresia este aproape şi sufleteşte, cine oare ar rezista lipsurilor şi grijilor fără nici o perspectivă de îmbunătăţire? Copiii nu au cărţi de identitate. Copiii au nevoie de hrană, haine şi de acces la cărţi, caiete şi rechizite. Nu ar mira pe nimeni să afle peste caţiva ani buni că abia au reuşit să facă doar cateva clase, pentru că nu au avut cu ce să meargă la şcoală. Alexandra ar avea nevoie să lucreze: ca personal TESA, menajeră, îngrijitoare de copii sau orice altceva. Cred că ar trebui să facem pentru ei ce am dori să facă cineva pentru noi dacă am fi flămanzi, dezbrăcaţi şi cu o perspectivă sumbră de viaţă.
