Zgribuliţi şi sculaţi cam devreme, ne inghesuiam unul in altul in curtea Casei Sadoveanu, sediul Uniunii Scriitorilor din Romania, vreo şase inşi – scriitori şi jurnalişti -, aşteptand să plecăm spre Rahova, să le citim poezii deţinuţilor. Demersul făcea parte din Festivalul Primăvara Poeţilor, aflat la ediţia a treia la noi in ţară, organizat de tanăra poetă Linda Maria Baros in colaborare cu Uniunea Scriitorilor din Romania (care a şi susţinut financiar evenimentul cu 9.000 RON), Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti şi Institutul Francez. -Primăvara-, desfăşurată simultan in Bucureşti şi in alte 55 de oraşe din ţară, se vrea un festival aşa cum este şi in Franţa, patria care l-a iniţiat: o explozie de poezie, spusă, citită, declamată, creată in spaţiul public şi mai ales in spaţii neconvenţionale – licee, universităţi, spitale, puşcării. Poeziile sunt afişate in vitrine, rostite in gura mare la metrou sau la fantanile arteziene, distribuite din mană, pe cartoline, trecătorilor grăbiţi sau celor ce aşteaptă un verde la semafor.
O frenezie a versului, o nebunie a poeziei, o apropiere de lumea care nu-i e specifică, dar care o include. Nu izbucnise incă primăvara in toată splendoarea ei, dar pe drumul microbuzului, care tăia Bucureştiul in două, se vedea clar: măcar forsiţia inflorise de-adevăratelea. Galbenul ei plin şi optimist ar fi trebuit să ne dea bucurie. Ceva insă ne ţinea inima stransă: mergeam să citim poezii unor oameni care nu mai văzuseră forsiţia poate de 10, de 15 ani… Văzut din faţă, Penitenciarul de maximă securitate Rahova nu e atat de lugubru precum ii sună denumirea. E intins pe orizontală şi seamănă mai mult cu o autogară prăfuită. Alături de scriitorii Gabriel Chifu, Constantin Stan, Clara Mărgineanu, Rodica Buzdugan şi Dan Mircea Cipariu, facem bancuri pe seama maşinilor străine din parcare şi aşteptăm filtrul de securitate: -Ah, au venit domnii de la Uniter-, ne intampină ofiţerul de la poartă.
Mda, să zicem, tot o uniune, ce mai contează că e a scriitorilor şi nu a actorilor. Ne bate obrazul elegant că am intarziat: -Sunt inăuntru televiziunile, vă aşteaptă-. Lăsăm telefoanele şi buletinele. Trecem de barele de metal, ca la metrou. Culoare lungi, porţi inalte ne apropie de lumea de penitenciar. Abilă şi mişcandu-se cu atata graţie intr-o atmosferă de fier şi bariere de toate felurile, Johanna Popescu, insoţitoarea noastră, ne lasă muţi de uimire: e necredibil de frumoasă pentru un asemenea spaţiu. Deschide porţi, tastează electronic, ne scoate intr-una dintre curţile penitenciarului şi de acolo in sala de conferinţe.
-Doamne, ce sală, noi n-aveam la Uniune o asemenea sală!-, constată uimit Gabriel Chifu. ?½ntr-adevăr, o incăpere modernă, curată, cu parchet lustruit şi scaune albastre aliniate ca la universitate şi nişte geamuri termopan pană-n tindă, prin care pătrunde o lumină clară, prea multă chiar pentru aparatele noastre. Deţinuţii apar toţi o dată, sunt in jur de 30, peste un minut vin şi fetele, vreo 10, insoţiţi toţi de gardieni şi, pentru un moment, ne inspectăm cu discreţie: sunt in mare parte tineri, imbrăcaţi in trening şi adidaşi, raşi, spălaţi, curioşi. Fetele – frumoase, machiate, ingrijite, imbrăcate civil. La urmă, după ce ne aşezăm cu toţii, apare şi un deţinut mai aparte, privind semeţ peste capetele noastre: Miron Cozma. ?½mbrăcat in trening alb, cu ochelarii la ochi, zambeşte binevoitor şi se aşază discret pe un scaun rămas liber la una dintre ieşiri, intr-un unghi unde se intretaie cadrele aparatelor noastre de fotografiat cu cele de filmat ale colegilor din televiziuni… Scriitorii stau la masa prezidiului, jurnaliştii, cu deţinuţii, in sală.
Pe unii dintre scriitori, cei inchişi aici ii văd a doua oară, la ediţia precedentă a -Primăverii- s-au mai intalnit, acum se salută, se recunosc. Ce să le citeşti, ce să le reciţi, ce să fie interesant şi semnificativ pentru ei? Scriitorii au ales poezii profunde, cu mesaje discrete despre suferinţele şi efemeritatea vieţii. Deţinuţii tac şi ascultă cu interes. După un timp, rand pe rand, se duc cu ochii pe fereastră şi un mic sentiment de inutil ne dă tarcoale. E momentul in care Gabriel Chifu alege să le citească un fragment din ultima lui carte de proză: -Visul copilului care păşeşte pe zăpadă fără să lase urme-. ?½ncet, incet, se destind. E o secvenţă despre trei tineri şmecheri – Gămălie, Spaniolu* şi Puşcărie – care-şi povestesc pe scurt vieţile intr-un limbaj argotic pe care cei din sală il recunosc şi la care chiar rad cu poftă.
Le place foarte mult, unul dintre deţinuţi chiar remarcă faptul că scriitorul -s-a inspirat din viaţă-, o viaţă pe care el, deţinutul, o trăise, că da, e aşa cum povesteşte scriitorul despre furturile din magazine in Franţa, dar că sunt şi foarte multe lucruri pe care nu le ştie… Apoi citesc ei, deţinuţii. ?½n spatele meu, un condamnat işi cere scuze că este atat de emoţionat, se fastaceşte şi mai tare cand un coleg de detenţie ii ţine microfoanele televiziunilor ca să se audă pe inregistrare. Citeşte timid, cu voce scăzută, de pe o foaie care-i tremură in mană, apoi cere voie să stea jos.
Omul e condamnat la 18 ani pentru omor! Surpriză, insă poemul lui chiar are valoare literară. -Ne-am născut diamante blestemate, visăm, dar vin şlefuitorii şi ne pun să alegem…-, -De unde, Doamne, atatea feţe pentru nevoile mele şi puterile tale…?-. Mult mai poet in ceea ce spune decat in ceea ce citeşte, Miron Cozma recită din ultima dintre cele 169 de poezii pe care le-a scris de cand a fost inchis, o dedicaţie de dragoste vibrantă pentru -noua sa iubită-, care are -buze fierbinţi-: -Dar pentru tine, insă, in ochii mei plini de lumină/ sunt doar urme proeminente de iubire/ Cand simt ura in jurul meu, ai observat şi tu, că sunt năprasnic ca un foc/ Tu mă iubeşti şi-aşa şi-mi spui că in viaţă eu sunt adevăratul tău noroc-. Apoi nu se poate abţine să nu le citească şi o poezie cu mesaj politic pentru cei din pricina cărora crede el că pătimeşte de ataţia ani prin puşcării: politicienii. Poemul se numeşte -Non-politicianism- şi Cozma declamă cu voce clară, inaltă: -Politicianismul infect nici după ani de puşcărie nu m-a îmbolnăvit/ Cand mi-au administrat viermii lor/ că sunt imun nu s-au gandit/ Cand voi fi liber/ le voi da împreună cu cei îmbolnăviţi de ei un aspru tratament-. Nu are nevoie de microfon, ceea ce citeşte reverberează intr-o boltă baritonală pană in fundul sălii. La final, imi uit aparatul de fotografiat de sute de euro pe un scaun. Un deţinut fuge după mine şi mi-l dă: -Să ţineţi minte, la puşcărie nu se fură-. Deocamdată, la Rahova se ascultă poezii.
