Într-o Capitală atât de zgomotoasă se află și o oază de liniște – Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti“. Obiectivul turistic este vizitat, anual, de circa 350.000 de vizitatori. Aceștia admiră gospodăriile de aici, le fotografiază, dar puțini dintre ei știu cum au fost aduse în incinta muzeului și cum sunt restaurate. Odată intrat în obiectivul turistic, vizitatorul pătrunde într-o altă lume – în lumea satului tradițional românesc. Înainte de 9 mai 1936, când porțile muzeului au fost deschise pentru public, marele cărturar, sociolog și filosof Dimitrie Gusti a plecat cu echipa sa în țară pentru a analiza viața în mediul rural și a „alege“ câteva gospodării pe care să le „aducă“ în Capitală. Lucrările pentru amenajarea muzeului au început în luna martie a anului 1936. De la 29 de gospodării, câte erau la început, s-a ajuns astăzi la 346 de monumente. În 1936, aproximativ 2000 de meșteri au fost aduși la București pentru a pune pe picioare 25 de gospodării. Când vizitatorul privește o casă din incinta Muzeului Național al Satului „Di-mitrie Gusti“ trebuie să se gândească la faptul că, în zona din care provine, aceasta a fost demontată bucată cu bucată, iar în incinta obiectivului turistic a fost montată bucată cu bucată. Să luăm o simplă gospodărie din județul Bistrița-Năsăud, gospodărie locuită în perioada 1876-1935. Proprietarii acesteia și-au dat acordul să devină „exponat“ la muzeul bucureștean. În satul bistrițean din care provine casa, aceasta a fost făcută, cu grijă, bucățele. Fiecare lemn care făcea parte din casă a fost însemnat cu securea, astfel încât în momentul în care lemnele au ajuns la muzeu, mește-rii au știut cum să le așeze, una peste alta, după însemne, pentru a reclădi casa. Numai așa casele nu se surpă. Până și cărămizile din fundație sunt cele originale. Și troița a fost adusă de la sat. La muzeu doar a fost expusă. De obicei, țăranii așează troițele la intersecția drumurilor și chiar în gospodării pentru a-i apăra de forțele malefice. La poarta gospodăriei din Ieud, județul Maramureș, specialiștii Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti“ au adus și o „bancă cu aplecătoare“, pe care sătenii stăteau de vorbă de sărbători. Obiectivul turistic „ascunde“ și porțile monumentale din Bucovina, Maramureș și Gorj. În gospodăriile de aici au fost aduse până și cocinele „originale“ pentru porci, dar și fântânile cu cumpănă originale. Pentru punerea pe picioare a caselor din nuiele și pământ, a celor din pământ argilos și pleavă au fost aduși meșteri care au nivelat „construcția“ cu palmele. Gospodăria „adusă“ din localitatea hunedoreană Câmpu lui Neag pare o adevărată cetate. De ce? La poalele Munților Retezat, urșii au drum cam des. Peste noapte, au obiceiul de a „vizita“ gospodăriile oamenilor. Așa că localnicii au construit porți înalte și solide pe care seara le închid. Unul dintre cele mai costisitoare proiecte de restaurare din acest obiectiv turistic este cel al bisericii de lemn din satul nemțean Răpciuni. Biserica, care datează din anul 1773, a fost transferată în muzeu, în anul 1957, ca urmare a începerii lucrărilor la barajul hidroenergetic de la Bicaz. Lucrările de restaurare au început în anul 2007, având o durată de șapte luni. Cei care intră pe poarta Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti“ au ocazia ca, în câteva ore, să pătrundă în toate gospodăriile din satele românești.
