Au nume ca Toni-Ultimu* Drum sau Nicu Mormant. Au masini de lux, unele care au apartinut unor case regale. Au telefon mobil si toata electronica necesara unui om respectabil. Sunt ciocli si antreprenori de pompe funebre, unii -la cravata-, moderni, care sunt pe cale de a transforma vechea ceremonie baroca a inmormantarii intr-un ceremonial auster, cu eticheta rigida, in care sa-si gaseasca locul numai lacrimile necesare si din care sa dispara bocetele ostentative.
Standardul casei regale britanice
Masina in care a fost dusa pe ultimul drum printesa Diana, un Jaguar de comanda speciala, se afla in Bucuresti. Ea a fost adusa in Romania la un an dupa inmormantarea printesei de unul dintre insotitorii printului Charles in vizita de la Sibiu, roman de origine, care intentiona sa deschida in Romania o firma de pompe funebre. A renuntat si actualul proprietar al masinii, un alt antreprenor, recunoaste ca a luat-o pe cativa lei. -E o poveste complicata, spune Tony Neagoe. Intai, am inchiriat-o, dar el voia s-o vanda, cu toti banii jos. A gasit pe unii s-o vanda, le-a lasat-o alora pana au pus-o pe toata jos, zob au facut-o. Cand am cumparat-o eu era pe butuci. Asa am luat-o si am refacut-o complet. Acum am oferte pentru ea, de la un american, mi-a zis prima data 70.000 de dolari, apoi a urcat la o suta, acum imi ofera 150 de mii, dar n-o dau. Pentru mine e cea mai buna reclama. O tin in strada, o vede lumea, toti ma intreaba de ea. Economisesc o groaza de bani de publicitate-, rade el incantat ca a reusit sa dea o tenta economica adevaratului motiv pentru care o tine: placerea de a avea un lucru de soi, de a fi -la standard mondial-, mai mult o patima de colectionar decat rodul unei strategii de marketing. -Au fost facute unsprezece masini ca asta in toata lumea, dintre care cinci pentru Curtea Regala britanica. Nu toate sunt dricuri. Chiar si regina-mama foloseste o masina aproape identica, doar ca are locuri in spate si are inca un rand de portiere…-.
Tony Ultimu* Drum si-a inceput cariera de antreprenor carand cosciuge cu bicicleta. Pana in 1989, a lucrat la Securitate ca ofiter, pe filiera clubului sportiv Dinamo, unde a facut ciclism in tinerete. Dupa 1990, si-a deschis afacere de sicrie. Meseria l-a atras pentru castigurile intrevazute: -M-am intalnit cu un fost coleg de la Dinamo, asta n-avea scoala si lucra la pompele funebre. Mi-a aratat cat castiga – 9.000 de lei, pe vremea aceea. Un general de divizie avea salariul plafonat la 8.000 de lei-. Nimeni nu intra in meserie din pasiune, nici groparii, nici cioclii, nici patronii. Este una dintre acele profesii damnate, de care orice om cu cap se fereste, daca nu din cauze metafizice, cel putin din cauza mediului in care se lucreaza. -Am o mare problema cu salariatii. Cand gasesc pe cineva serios sa lucreze la mine, rezista o saptamana si pleaca. Mirosul specific al mortilor, amestecat cu cel al florilor si cu al balsamului iti face rau imediat. Nici eu nu rezist-. Dar situatiile de lucru nu sunt intotdeauna standard: uneori sunt chemati la oameni morti de mai multe zile; alteori, sunt angajati de rudele unor persoane care au decedat de SIDA sau de tuberculoza; alteori, sunt angajati de marile familii tiganesti, de rude care nu dau un ban pe mort sau de vecini nu foarte milostivi. Meseria e infecta si numai mortii nu fug de pompele funebre.
Ritualul baroc
La tara, mortii sunt pusi intr-o caruta, intr-un cosciug intocmit dupa stare si dupa pricepere, iar toate ale mortului – steagul, pomenirile, crucea – sunt duse de catre cei din familie sau de prieteni. Bocitoarele sunt si ele cunoscute, rude sau apropiate. Convoiul funerar are un traseu oarecare, trece prin locurile de care mortul a fost cel mai strans legat si ajunge la cimitirul din marginea satului, unde groapa il asteapta sapata inca de dimineata, tot de ai lui. Pe tot traseu se fac pomeniri, convoiul se opreste, se arunca cu bani. Dar chiar si aceste ritualuri care par vechi de cand lumea nu au mai mult de doua sute de ani. Acum patru sute de ani, moartea era un eveniment mai sobru, cu pomeniri, desigur, cu un pom plantat pe fiecare mormant, dar nimeni nu auzise de coroane de flori, nici de flori plantate pe morminte, nici de fanfara. Datorita arborilor din cimitire, acestea semanau mai degraba cu niste livezi, iar pe mormanturi crestea iarba, care se cosea. Invatatorii si preotii, oamenii mai luminati sunt cei care au dus noile ritualuri, cu pietre de mormant, cu inscriptii care sa nu se mai stearga dupa primul an de stat in pamant, cu desene alegorice si cu epitafuri. Cimitirele au devenit un lucru complicat, ca si ritualul de inmormantare. Primele imprumuturi s-au facut de la turci, de la care au venit indeosebi niste stalpi rituali care au inlocuit pomii naturali si au schimbat toata rutina cimitirelor, completand cu un oarecare fast ceremonialul. Stalpii erau viu colorati, indeosebi in Transilvania, albastrul reprezentand tineretea, iar rosul moartea violenta, in tot Bazinul Carpatic, si mai ales in partea de est a acestuia. Privelistea era bizara, dar nu lipsita de o oarecare voiosie.
Ritualul modern ortodox are o importanta componenta occidentala care a adus jerbele de flori, carele triumfale – dricurile propriu-zise -, trase de echipaje de patru sau sase cai, matasurile din cosciug, sicriele din lemnuri scumpe. Etapa baroca a inmormantarii, in care accentul trece de pe suferinta ca atare pe exteriorizarea suferintei, ca si pe demonstrarea starii materiale a decedatului si a familiei, este doar o moda – si inca una care a trecut deja de un secol in Franta. Marile orase, cu reguli de circulatie mai incetatenite decat orice ritual, si pline de necunoscuti, au impus un ritual auster, in care de intreaga inmormantare se ocupa profesionistii – cioclii si popa. Totusi, ritualurile exuberante, baroce, se mentin in zonele latine si indeosebi la ortodocsi. Daca pentru fiecare dintre stilurile de inmormantare, ca si pentru monumentele afisate in cimitire, dependenta lor fata de stilurile artistice este deosebit de clara (monumente romantice, gotice, simboliste, cubiste chiar), nu trece vederii tenta expresionista pe care o iau majoritatea inmormantarilor in aceste pamanturi.
Tranzitia catre moarte
Pe un colt al Bulevardului Lacul Tei, in fata unei patiserii, este oprita o masina ARO, un model lung cu usa la spate. In fata ei, doua Dacii cu batiste la retrovizoare, pline ochi de lume imbracata in negru. Dintr-una din Dacii, de la volan, coboara preotul, de undeva apare si un dascal. Se indreapta spre usa deschisa a masinii ARO, unde ii asteapta un cosciug cu un om, dar si diverse persoane chircite langa mort, pe o bancheta. Incepe o litanie in soapta, astupata uneori de claxoanele de la intersectie, si preotul raspandeste cu aghiasma in masina. Cei din Daciile din fata stau cu capetele intoarse, desi nu pot vedea nimic. O mana apare pe fereastra si arunca un pumn de maruntis. Convoiul porneste spre o alta intersectie sau, cine stie?, spre vreo alta patiserie. Doar preotul si secondantul sau au coborat din masini, ceilalti au primit supliciul acolo unde erau.
Intr-o alta intersectie mare, circulatia este blocata de un lung convoi, precedat de un dric de epoca, tras de cai. De asta data, cortegiul este complet, dar pe una dintre laturile carutei se vede pictat mare, cu alb pe negru, numarul de telefon al firmei de pompe funebre. Reclama vie trece in pas de trap. Un om arunca bani de hartie direct spre fiii si nepotii lui.
O inmormantare are intotdeauna un aer improvizat. Despre sicrie nu se intereseaza nimeni in viata, ca despre mobila sau ca despre haine, cat costa, care sunt normele de calitate, care sunt normele de decenta. Ceremonia este in mod clar una careia nu i se face repetitii. In ciuda rolurilor deosebit de voluminoase pe care actualul ceremonial le acorda principalilor participanti, nu exista o regie exacta, nici macar reguli insusite. Fiecare isi da cu parerea, toti iau decizii, se instaureaza brambureala. Nici chiar inmormantarea lui Corneliu Coposu n-a fost lipsita de momente delicate. -Cosciugul era unul cu clape, care se dadeau intr-o parte, dar cei din partid aveau impresia ca acestea ii stingheresc, isi aminteste antreprenorul de pompe funebre. Le-au scos. Cand a trebuit sa plecam, nu se mai gaseau buloanele de la balamale. Le-au cautat prin buzunare, dar nu le-au mai gasit-.
Armata ultimelor vami
Intr-un oras ca Bucurestiul mor in medie intre 80 si 100 de persoane pe zi. Toate sarcinile traditionale ale familiei au fost preluate sau sunt pe cale de a fi preluate de o armata de specialisti. Au aparut si etape noi, precum imbalsamarea sau constatarea decesului. Numarul firmelor specializate este in continua crestere, dar destul de putine ofera gradul de profesionalism necesar. Competitia este una foarte dura, ajungandu-se pana intr-acolo incat cei care lucreaza la morga castiga bani buni doar pentru a trimite clienti unei firme sau alteia. Lupta continua pe sicrie, pe parcelele de cimitir, pe nesabuinta unora dintre oameni.
-A venit la mine un politist caruia ii murise sotia. Cand mi-a aratat certificatul medico-legal, m-am ingalbenit, isi aminteste Tony Neagoe. Murise de SIDA. L-am intrebat daca nu-i bolnav si el, mi-a raspuns ca nu sau ca cel putin n-a evoluat boala. Pentru sotie i-am recomandat sicriu de zinc, pentru ca altfel mi-a fost teama sa trimit oamenii sa lucreze. Cine stie, e unul julit la o mana, se agata de ceva de la targa… Ar trebui ca Directia de Sanatate Publica sa fie ferma in a interzice pentru cei care mor de o boala infectioasa sa fie folosite altfel de sicrie decat cele de zinc. Si ar trebui sa interzica si sa tii asemenea morti acasa, unde vin toti si-i pupa pe mana. Este un adevarat atac la sanatatea publica. Am avut un client din asta, tigan, ca el vrea sa-l ia pe taica-sau acasa, la bloc, desi murise de tuberculoza. I-am zis ca asta nu se poate, ca nici la capela nu i-l primeste fara sicriu de zinc. Mi-a ras in nas si a zis ca pleaca la altul, ca el are bani si plateste. Du-te!, i-am zis, ia pe cine vrei si-mbolnaveste-l, imbolnaveste-ti si familia, imbolnaveste tot blocul…-.
Pentru cei de la servicii funebre munca este adesea un real supliciu. Nu rare sunt cazurile cand li se ascunde cauza mortii sau durata trecuta de la deces. La fata locului gasesc uneori conditii de groaza, cadavre intrate in putrefactie, mirosuri teribile impotriva carora nici o masca nu poate face nimic. -Stii cum arata la cateva ore un om care moare in cada? E umflat tot si daca-l tragi de mana ramai cu ea in mana. O singura picatura din aia de la cadavru daca pica pe undeva, prin casa pe la el sau prin masina, imputeste totul. Saptamani in sir speli la ea. Nu se poate trai-.
Pe partea cealalta, lucratorii cer toti -bani de carca-. Datorita traditiei, oamenii refuza adesea ca mortul sa fie scos din casa cu un carucior special de coborat pe scari sau cu hamuri pentru transportul in lift: legea spune ca mortul sa iasa cu picioarele inainte. Pentru a cara pe brate cosciugul oamenii percep la fata locului asemenea taxe nenegociate, -deranjul meu- cum se numesc prin alte meserii. Sume destul de mari si fara nici un fel de chitanta, de la fiecare dupa posibilitati, ceea ce face ca toate cheltuielile unei inmormantari sa fie imposibil de calculat. La suma platita firmei se adauga aceea achitata unor lucratori ai firmei, plus celelalte cheltuieli cu parastasul, cu vesmintele, cu obiceiurile. Clientii se impart intotdeauna intre nevoia de fala a ritualului si parcimonia timpurilor noastre, asortand adesea un cosciug de 800.000 cu o patura de doua milioane; dand bacsisuri grase si negociind la nesfarsit preturile fixe.
-La mine ajung toti!-
Moartea este intotdeauna o prezenta solemna. Dar nu si privita prin ochii celor care o deservesc. Pentru cei de la morga sau pentru cei de la servicii funerare, moartea e doar un blestemat de loc de munca. Fara pic de filosofie, fara sentimentalism, poate cu ceva bravada. In discutiile cu ei apar des termeni ca -mortaciune- sau -hoit-. Ai pe undeva senzatia ca ii urasc deopotriva si pe vii, si pe morti, pe unii pentru mirosurile lor si pentru degradarea carnii, pe ceilati pentru degradarea morala, reala sau imaginara a unei dureri doar mimate sau a interminabilelor discutii despre mostenire. Mi-a luat mult timp sa inteleg, dar pentru ciocli, cel putin, cei care duc cosciugele in spate, toti suntem potentiale cadavre. Ei au vazut tineri intrand in pamant, au purtat ministri pe umeri, si-au dus prietenii si au aranjat gropi mai faloase pentru unii din propria familie. Au vazut oameni sanatosi si i-au revazut plini de viermi. Discutia cu asemenea oameni, poate mai intelepti decat toti ceilalti sau poate abrutizati, are ceva straniu. Dupa ce a blestemat tot ce e politica in tara asta, pe rege, pe comunisti deopotriva cu guvernele recente, singurul lucru pe care mi l-a spus despre meseria sa un gropar de la Bellu, mort de beat, a fost: -Tot la mine ajung toti!-. Apoi, cu fata la strada, s-a apucat sa-i cantareasca din priviri pe trecatori, cat de greu ar atarna pacatele carnii fiecaruia daca vor ajunge in carca lui.
