Singurul umbrelar din Transilvania si unul dintre putinii care mai practica aceasta meserie in Romania si in lume munceste de dimineata pana seara la un colt de strada in Alba Iulia. Traian Fat a iesit de mult la pensie insa asteapta postasul doar ca sa aiba cu cine mai povesti, pentru ca banii ii castiga practicand o meserie pe care o iubeste enorm.
El are autorizatie de functionare si, de cate ori este nevoie, merge pana la Arad pentru a-si cumpara piese de rezerva. Traian Fat este cunoscut in intreg municipiul si primeste comenzi chiar si din Bucuresti, Ploiesti, Brasov sau Hunedoara. Din banii pe care ii castiga, umbrelarul isi ajuta si una dintre fiice sa plateasca studiile de masterat pe care le urmeaza la Alba Iulia.
Sufletul umbrelei
Traian Fat spune ca munca sa este importanta pentru ca -fiecare umbrela are o forma, o dimensiune si… un suflet. Sunt ca un doctor care se uita la pacient si stie ce are si atunci ii da medicamentele care trebuie, asa fac si eu pentru fiecare umbrela in parte. Cand e terminata, am o multumire sufleteasca, pentru ca simt ca din mana mea a iesit ceva folositor, iar omul se bucura pentru umbrela lui-. Umbrelarul spune ca, desi castiga destul de bine incat sa isi intretina familia, preturile sunt intotdeauna negociabile, in functie de client. Pentru pensionari, mesterul face discount si accepta sa fie platit cand vine pensia. -Chiar daca nu mai vin cu banii, eu nu sunt nici mai sarac, nici mai bogat, sunt doar mai bogat cu sufletul, pentru ca am ajutat pe cineva…-, spune Traian Fat, cu vocea inecata de lacrimi.
-Am inceput tot cu sufletul-
Traian Fat isi aminteste cum a inceput acesta activitatea in 1998. -Eu nu am mai lucrat asa ceva; am fost strungar, lacatus, sudor si sofer, apoi am iesit la pensie. Am vazut o gramada de umbrele aruncate pe strazi si pe la gunoi si m-am gandit ca e pacat ca mai pot fi folosite. M-am gandit ca tot sunt pensionar si mai pot lucra… asa ca m-am apucat si de a cincea meserie-. Pana sa ajunga insa sa confectioneze si sa repare umbrele, Traian Fat a avut mult de umblat si de invatat. El a gasit, dupa mult timp, o cunostinta care a putut sa il ajute sa mearga la fabrica din Arad. -M-am dus acolo personal si am invatat. Cel care m-a invatat mi-a dat si niste scule insa le-am putut folosi doar la umbrelele romanesti. Am avut mari necazuri la inceput pentru ca veneau oameni cu umbrele din SUA, din Canada si chiar din China si nu aveam ce imi trebuia. Foarte rau mi-a parut…-, rememoreaza batranul umbrelar.
Cea mai buna meserie
Dupa ce a vazut ca trebuie sa investeasca in noua sa meserie, Traian Fat si-a cumparat din Italia un aparat special, cu 4 milioane de lei. De atunci, el poate repara si confectiona orice fel de umbrela si amintirile il ineaca din nou in lacrimi: -De atunci, am zis ca atat timp cat voi trai, cat inima mea va bate, voi lucra ca sa repar umbrele pentru oameni si ca sa-mi intretin familia-. Chiar daca nu toti oamenii il inteleg, batranul este dispus sa infrunte orice pentru meseria sa. -Nevasta-mea a zis sa mai las munca pentru ca sunt batran, dar i-am explicat ca pentru mine e ca si cand ma duc in statiune, e o relaxare. (…) Daca ar fi sa ma mai nasc o data, as invata din nou aceasta meserie. As vrea sa vina un tanar sa il invat, pentru ca vin oamenii si imi spun: <Domnu* Fat, daca mori, noi ce ne facem?>.-
-Schimb de experienta-
Traian Fat are o fiica plecata in America, lucru de care a profitat, plecand peste Ocean. Batranul spune ca nu s-a dus la munca, ci pentru ca sa vada cum sunt umbrelele acolo, sa invete si despre cele americane. Nu a gasit insa pe nimeni care sa repare umbrele, nici in Chicago si nici in alta parte, lucru care l-a suparat. -Nu se poate. Eu am toate felurile de piese de schimb si pot sa repar orice umbrela, nu exista sa nu pot sa o fac. Eu raspund pentru ceea ce fac, pentru ca este meseria mea. Mi-au venit clienti din Bucuresti, din Ploiesti sau din Brasov si le-am reparat la toti. Asta m-a pus pe ganduri. Am intrebat si cand mi-am facut autorizatia. Nu cred ca mai repara nimeni in Romania, si singura fabrica este la Arad… a mai fost una la Brad, dar au inchis-o-. De aceea, batranul s-a dotat si, acum, cand nu are piese, le confectioneaza singur. Astfel, in afara de spite, care trebuie lucrate de o masina speciala, batranul poate confectiona fara probleme orice umbrela.
-Cateodata ma simt singur-
Pentru ca sta de dimineata pana seara la coltul strazii, Traian Fat si-a facut o gramada de cunostinte. Totusi, batranul spune ca uneori se simte singur, mai ales pentru ca nu are pe cine invata acest mestesug. -Nimeni din familie si nici astia tineri nu vor sa invete… poate ca le e rusine. Asta este marea mea durere… si mai e o problema… ca nu am reusit sa pun aici trei bucati de lemn, sa fac o cusca, sa pot lucra si iarna, de aia ma simt singur. Dar e bine… Tovarasul meu, prietenul meu care imi tine de urat este aparatul de radio. Si aici se aduna pensionarii din cartier, mai schimbam o vorba, discutam despre pensii… multa lume mi-a zis sa pun o pancarta pe care sa scriu <Birou de Relatii cu Publicul>, pentru ca programul meu este ca in agricultura – zi lumina-.
-Munca imi ocupa tot timpul, nu am timp sa ma gandesc la batranete-
Pentru ca ii vine greu sa refuze oamenii care vin de dimineata si pana seara, Traian Fat munceste cat este lumina afara. Se grabeste de multe ori sa termine, dar nu face munca de mantuiala. -La mine nu e <hai, vino maine>, e <hai, vino azi>. Am avut o data 50 de umbrele de facut intr-o zi. Am lucrat atunci pana la ora 2 noaptea. Am rugat-o pe fiica mea sa ma ajute. Eu le faceam si ea le cosea-. Pentru felul in care isi face meseria si pentru corectitudine, oamenii il apreciaza si mai mult. Unul dintre cei care il viziteaza, Rusan Grava, spune ca -isi castiga banii pe drept, pentru ca nu este altul care sa faca acest lucru. Si are si autorizatie… atunci inseamna ca isi castiga banii pe drept-. Am incheiat discutia cu umbrelarul intrebandu-l ce va face dupa ce Romania se va integra in Uniunea Europeana. Traian Fat a ramas putin pe ganduri, dar a uitat sa raspunda… probabil ca se gandea cum va munci si pentru straini.
Corneliu Manuel Sarbu
