Ioan Ganju e un ratat. Dar e ratat pentru ca asa a vrut el. A vrut sa stea in atelier. Cand altii isi cladeau o pozitie sociala, el a stat in atelier. A vrut sa nu puna mana pe penson un an intreg, asta a facut. Intr-o betie a tinut-o, daca asa i-a fost cheful. Numai felul de-a muri nu si l-a ales el. Putreziciunea din trupul lui ii face acum pe cei din jur sa-i judece cu ingaduinta infrangerile. Isi aleg, atunci cand vorbesc de el, cuvinte mari. -Vorbesc frumos de mine, zici, domnisoara? Ei, atunci am sa le dau cate-o-nghetata!-, spune Ganju, razand cu toata fata.
In Montmartre, viata lui Ganju n-ar fi avut, probabil, nimic neobisnuit. N-ar fi fost de mirare nici ca n-a muncit nicaieri, o viata, nici ca si-a irosit anii prin carciumi si cafenele, nici ca-i bate vantul prin buzunare. Cum Lapusneanu nu-i Montmartre, iar vremea boemei a apus, pictorul Ganju trece, probabil, in ochii multora drept un sarit. Doar cei care-ar vrea sa-l maguleasca l-ar putea descrie ca pe-un individ ciudat, inadaptabil. Cine mai e, azi, ca el? Colegii lui de breasla sunt, toti, oameni cu stare; unii, profesori in amfiteatre sau critici de arta, altii, administratori de talente: unul sef la Uniune, altul cancelar, altul rector la Academie. Salarii sigure, program strict, raspunderi mari. In fata lor, Ganju e nimic. E ratatul ratatilor. Cand nu picteaza, plimba ursu* pe bulevard. Singura lui rutina este sa traga cate-un bilet la loto. Doar asa ar putea sa scape de datorii si sa-si achite la timp facturile fabuloase. -Luni, cand o sa castig, o sa vezi dolarii de la intrare si pana in fundul atelierului-, se imbata el cu apa chioara, saptamana de saptamana. Dumnezeu stie cand se va-ntampla asta. Pana atunci, insa, bogatia lui cea mai de pret ramane libertatea. Iar daca averea s-ar fi masurat in zile de libertate, pictorul Ganju ar fi fost, probabil, cel mai bogat artist din Iasi. -Sunt Jean Ganjou, conte de Ciric-, se proclama el, mandru, frantuzindu-si numele. Cine ar putea sa-l contrazica?
A trait de amorul artei
Ganju si-a condus viata dupa legea lui. A trait de amorul artei, in adevaratul inteles al cuvantului. -A fost artistul total-, il descrie fostul lui coleg de liceu, pictorul Liviu Suhar, -si nu a acceptat ideea unei activitati paralele-. Doi ani vechime: atat figureaza in cartea lui de munca. Acum, isi aminteste de perioada cand era slujbas la Scoala Populara de Arta, pe vremea comunistilor, ca un haiduc de anii de temnita. A renuntat cu usurinta si la cursurile pe care le-a tinut cateva luni, la Facultatea de Arte Plastice. -Timp pierdut-, povesteste. Pentru studentii care l-au chemat in *90 sa-i invete pictura, -inscaunarea- lui Ganju a insemnat, insa, izbanda Revolutiei la Conservatorul din Iasi. -Am acceptat sa predau cu o conditie: sa fie primiti inapoi, la facultate, Suhar, Ionescu, Raileanu si Covataru-, isi aminteste. In fiecare dimineata, cat timp a tinut ore studiosilor de la Arte, Ganju isi spunea in sinea lui: -Iar pierd o zi. In timpul asta, preparam o panza-. Motiv pentru care, daca vreun student ii intarzia la ora, se infuria cumplit, iar -cine ajungea la opt si doua minute nu mai intra deloc-. Cei patru colegi ai sai, reprimiti in amfiteatre dupa ce fusesera detronati de studenti, au acum state vechi la Universitate. Cand insa conducerea facultatii a programat concursul de titularizare pe post, Ganju a gasit, probabil, altceva mai bun de facut. -Sa ma titularizez? Nu credeti ca pierdusem timpul destul?- Privind inapoi, scurta lui experienta de dascal pare doar o etapa dintr-un exercitiu initiatic pe care el a vrut sa il parcurga pentru a se lamuri daca poate sa fie si altceva decat pictor. Nu pare sa se simta in largul lui cand unii cunoscuti i se adreseaza, cu plecaciune academica, -domnule profesor-. Ce anume nu i-o fi placut lui Ganju la catedra? Ca ii ingradea libertatea? Ca trebuia sa vorbeasca despre pictura, el, care nu-i in stare sa vorbeasca despre asta? Si totusi, s-a gandit cu ani in urma sa infiinteze o academie libera, unde sa-i invete sa deseneze pe pictorii iesiti de pe bancile facultatii. -De ce nu ati facut academia libera?-, l-am intrebat. -N-am avut bani-, mi-a zis: -Tu ai investi in asa ceva?-. -Daca as avea bani…- -Ei, vezi? Asa spun toti.-
-Neoplasm-Nelu: asa o sa scriu pe lucrari-
Acum visele cu academia au disparut. O expozitie noua si un chef de ziua lui isi mai doreste. -Daca o sa fie bine cu mine-, tine sa-mi reaminteasca. -Neoplasm-Nelu: asa o sa scriu pe lucrari.- A aflat ca are cancer pe 18 decembrie. Si a vrut sa stie inca de la inceput cum o sa moara: -Prin stop respirator sau cardiac-, ma lamureste inca de la prima intrevedere. Stie ca sfarsitul poate veni oricand. Ii masoara distanta in fiecare dimineata: poate fi o chestiune de ani sau… cine stie? Insa nu pare sa il sperie.
Acum, intre doua drumuri la spital, isi pregateste panzele, asteptand sa-i vina cheful de lucru. -De luni o sa m-apuc-, isi fixeaza el startul, de cateva saptamani bune. Nu a terminat nici cele doua picturi schitate asta-iarna, in saloanele de la -Sf. Spiridon-. -Cum sa pot lucra?-, imi spune. -De asta-mi arde mie, acum?- Cei care i-au stat prin preajma spun ca Ganju nu a fost pictorul care sa se-aseze in fata sevaletului, la ora fixa, in fiecare dimineata. -Picteaza numai cand este incarcat emotional-, spune Dan Surugiu, licentiat in Arte, care vede in pictorul Ganju un idol: -Iar atunci, simti ca nu ai voie sa stai langa el. Ca se poate intampla orice. Ca o sa explodeze-.
De unde-o fi venind, oare, sensibilitatea lui Ganju? Cand vorbesti cu el, nu-ti da nici o sansa sa-l descoperi. Este cand savuros, cand ironic. Cand spune numai platitudini, cand trece drept un necioplit. Colegii lui de la atelierele din Lapusneanu mi-au oferit, cu totii, acelasi raspuns: Ca lui i-a pus Dumnezeu mana pe cap. Despre pictura lui, insa, Ganju nu vorbeste niciodata. Cand il intrebi despre asta, hatrul, cinicul Ganju se pierde ca un adolescent intrebat despre primul sarut.
-Te-ai plimbat vreodata cu o barca?-, a ingaimat cand l-am rugat sa-mi divulge taina unei lucrari. Si, uitandu-se pe fotografiile cu reproduceri ale unor picturi de-ale sale, imi vorbeste ca si cum le-ar vedea, ca mine, pentru prima oara: -Aici este o luna; uite, aici este o mana-.
-A fost un mare povestitor, a zugravit o lume de poveste-, spune artistul Stefan Caltea, profesor la Universitatea de Arte din Bucuresti. -O lume cufundata intr-un timp nedefinit, mitic, in atemporalitatea unui ?ça fost odata ca niciodata?ê-: sunt cuvintele pe care Ganju insusi le-a rostit, ca pe o marturisire de credinta, intr-unul dintre putinele interviuri – datand din anii debutului – acordate in intreaga lui cariera.
-Eu ma lupt cu boala-
Despre orice – in afara de pictura – e gata oricand sa vorbeasca. Chiar si despre boala si moartea lui. Uneori isi ia boala in ras, asa cum se poarta cu cei pe care ii dispretuieste. -Oare n. vine de la Nelu?-, a intrebat el doctorii, poruncindu-le, aproape, sa-i arate fisa de diagnostic, pe care era caligrafiat in graba cuvantul -neoplasm-. Vorbeste despre boala cu cinism, uneori se rasteste chiar, gata de-o lupta corp la corp. Nu scapa nici un detaliu: se incrunta cand retraieste prima durere, se teme putin la urmatoarea, apoi imi povesteste pe nerasuflate despre internare. -Va deranjeaza ca va vorbesc despre asta?-, ma intreaba si trece mai departe. Descrie, aproape amuzat, fetele livide ale medicilor la citirea analizelor si ezitarile lor la intrebarea cat timp i-a mai ramas. Ganju nu vrea sa se teama. -Eu ma lupt cu boala-, tine el sa ma convinga. Are si o prima captura de razboi: un flacon pentru perfuzii. L-a atarnat in sufragerie, de o cruce din lemn.
Daca boala lui Ganju ar avea urechi sa-i auda injuraturile pe care le scuipa cateodata printre dinti, poate s-ar da batuta. -Ca pe oi m-au masurat. Numai compas n-aveau-, a izbucnit el intr-o zi, in plina strada, continuand cu un potop de afurisenii. Despre moarte, vorbeste uneori ca si cum ar face parte, deja, din viata lui. Uneori, vede in ea un camarad. Alteori o ironizeaza. -Cine va sunt prietenii?-, il intreb. -Cred ca ei ma cheama-, imi raspunde. -… asa cum am sa te chem si eu pe tine… nu acum, peste vreo suta de ani… ca doar acolo-i viata vesnica… asa se spune, nu?…-
Sufletul agapelor, idol al fetiscanelor, conte de Ciric
Cei care-l cunosc de-o viata spun ca, totdeauna, Ioan Ganju s-a aflat undeva, la granita dintre vesnica si fantastica viata a picturilor lui si cea reala. Viata lui Ganju s-a scurs, ani in sir, intre orele de lucru petrecute in atelier, haladuiala pe strazile Iasiului si sporovaielile din cafenele. Iar cand toti il credeau clientul etern al agapelor, Ganju disparea, imprevizibil, in barlogul atelierului sau, sa recreeze lumea. Erau perioade cand nu iesea de-acolo cu zilele. -Muncea zi si noapte-, isi aminteste istoricul de arta N.D. Zaharia, acum decan la Arte Plastice. -Parca intrau toti dracii in mine-, retraieste Ganju acele timpuri. Uneori lucra si 14 ore pe zi. -Nu spun 18, pentru ca oricum nu ma credeti.- Dupa o perioada de munca pana la epuizare, se lasa, istovit, intr-o dulce si prelungita lancezeala. Atunci, imbratisa din nou traiul boem, redevenea sufletul agapelor, idol al fetiscanelor, conte de Ciric.
-Eram frumos-, isi aminteste acum de vremea boemiei lui, -si un mare golan-. Isi dezgoleste incheieturile mainilor si imi arata dovada: cateva cicatrice, unele de peste cinci centimetri, imi redau in urechi zgomotul de sticle si de pahare sparte, care anuntau obisnuitele -dueluri cavaleresti-, al caror protagonist neostenit era Ganju.
Nu putini l-au invidiat pentru traiul boem, pentru puterea de a ironiza viata domestica, de a se autoironiza pe sine insusi, uneori. Precum epigonii romanticilor, care sperau ca imbolnavindu-se de tuberculoza vor deprinde scrierea capodoperelor, unii contemporani de-ai lui Ganju credeau ca haladuiala si crasmele ii vor face regi peste sevalete. -Nu te inspira bautura, mai, Ganju? Cum iti vin tie ideile?-, il intrebau. -Bautura? E o pacoste-, le raspundea: -La ce sa ma gandesc cand sunt beat?-.
Nimeni dintre cei care au incercat sa-l imite n-a reusit. -Nu aveau capacitatea lui de sacrificiu-, crede fostul sau coleg de facultate, Jeno Bartos, profesor si cancelar la Arte. -Si nici nu erau, ca el, daruit de Dumnezeu-, spune si pictorul bucurestean Stefan Caltea, profesor la Universitatea de Arte -Nicolae Grigorescu- din Bucuresti. Cu 30 de ani in urma, proaspat admis la facultate, Caltea a auzit si apoi l-a cunoscut indeaproape pe studentul din anul al VI-lea, Ioan Ganju: -A constituit o mica fascinatie, pentru noi-. -Il vad si acum, cum il gaseam in atelierul facultatii, cu zambetul sau curat-, spune Stefan Caltea, care a tinut sa-i transmita lui Ganju imbratisari prin intermediul -Monitorului-.
Si-a castigat renumele de inotator impotriva curentului
Toti artistii din generatia lui mi-au povestit ce frumos debut a avut Ganju. -Un pictor adevarat- – era el catalogat in cronica primei sale expozitii, de la Sala Kalinderu din Capitala, publicata in -Contemporanul-, la 1 august 1969, sub titlul -Un debut remarcabil-. Martorii acelor ani isi amintesc momentul reintoarcerii la Iasi a proaspatului licentiat ca fiind unul triumfal. Fostul discipol al lui Corneliu Baba aducea cu el o lume care artistilor ieseni le parea stranie si necunoscuta. Nu picta nici macarale, nici furnale industriale, asa cum faceau practicantii artei angajate, si nu simpatiza nici cu asa-numita arta traditionala – spune istoricul de arta N.D. Zaharia – -ceea ce era, la acea vreme, un act de mare curaj-. Presedintele de atunci al filialei iesene a Uniunii Artistilor Plastici, pictorul Mihai Camarut – un traditionalist -, obisnuia sa se laude la sedintele raionale ca a tinut piept -decadentismului artei capitaliste-. Ganju a inotat impotriva curentului, spun colegii sai. -A devenit un mit pentru cei tineri-, indrazneste sa spuna si N.D. Zaharia, scuzandu-se pentru -vorbele mari-.
In scurt timp, a devenit rasfatatul vernisajelor. Pictorul Constantin Tofan, acum presedinte al Uniunii Artistilor Plastici din Iasi si profesor la Arte Plastice, isi aminteste cum, student fiind, s-a delectat privind fantasmele pictate ale lui Ganju, la -cea mai frumoasa expozitie pe care o vazusem vreodata-. Adolescentul de 18 ani, iesit de pe bancile Liceului de Arta din Iasi, plecat la studii in Capitala – -cu o panarama de trusa artizanala, facuta de tata, un electrician cu patru clase- -, capatase -o aura de print-, dupa expresia fostului sau coleg de studentie, Jeno Bartos.
Biografia unui esec social asumat
La 30 de ani dupa un debut in ropot de aplauze, Ganju este, poate, eroul cu penel al unui esec social asumat. Cand ati auzit, ultima data, de pictorul Ganju? Refuzand o slujba, si-a croit o biografie de pierde-vara, de candidat favorit la glorie in viata de apoi, nu in cea de acum. Pe criticii de arta i-a dispretuit. -Criticii? O cloaca. Daca le dai cadou o lucrare, te fac mare din nimic-, spune el ironic. Nu s-a sfiit sa ii desfiinteze in cuvinte pe artistii -kistch-isti-, cat ar fi fost ei de ancorati. Pe cei cativa colectionari de arta, simtindu-i profitori, i-a fugarit de la usa. Isi aminteste amuzat cum pe unul dintre ei, azi cunoscut chirurg in Iasi, l-a improscat cu o sticla cu lapte, din cap pana-n picioare, pentru ca s-a oferit sa-i cumpere o lucrare la pret de batjocura. -Am aflat ca pana la urma si-a procurat lucrari de-ale mele. Le-a luat pe degeaba de la o cunostinta de-a mea, care-a vandut tot ce-avea, din cauza saraciei.- Nu l-a interesat nici sa-si cultive celebritatea daruind lucrari colectionarilor de rang. -La ce-mi trebuie?-, s-a intrebat el cand Uniunea Artistilor a fost solicitata de autoritatile locale sa pregateasca un cadou Majestatii Sale Mihai I, aflat in vizita la Iasi. -Ca sa scriu in CV-ul meu ca am lucrari in colectia Regelui?-
In relatiile cu criticii si cu colectionarii, Ganju si-a scris singur regulile. -Eu nu cred decat in Dumnezeu si in mine-, mi-a spus intr-una dintre diminetile intrevederilor noastre. Nimic nu pare sa-i zdruncine increderea. Nici lipsa banilor, nici boala. N-ar vinde o lucrare pe mai putin decat crede el ca face nici daca ar fi sa manance iasca. Ar suporta orice, numai sa scada in propriii lui ochi, nu.
Acum nu are mai nimic. A trecut de mult timpul cand statul achizitiona operele artistilor. Isi aminteste zambind de acele vremuri: -Aveam bani prin toate buzunarele, domnisoara!-. Intr-un singur punct se intersecteaza judecata noastra, a oamenilor care joaca dupa regulile acestei societati, cu logica lui Ganju: singura lui avere este acum familia – sotia, profesoara la Conservator, cu o leafa de trei milioane si ceva, si gemenele sale, eleve in clasa a IX-a la Liceul de Arta – si apartamentul obtinut de la Primarie. Panzele lui sunt precum diamantele printre dune de nisip. Putini sunt cei care le descopera si mai putini cei dispusi sa investeasca in ele. Cati au convingerea discipolului sau, Dan Surugiu, ca achizitionand o pictura de Ganju, -lasi ceva in urma-?
Multi ar spune, poate, ca Ganju are acum, in schimbul indaratniciei lui, ratarea pe care-o merita. El singur si-a ales drumul. In ochii lui, insa, nu el, ci aceia care-l privesc astfel sunt niste ratati, personaje ale unei picturi corecte, facuta dupa canoane, dar careia-i lipseste harul.
Acum, Ganju, cuceritorul, sarmantul, boemul, isi pune in scena ultimul vernisaj: al gloriei postume. Urmeaza sa se intalneasca, mai devreme sau mai tarziu, cu moartea. Celor care vor da pe el atunci mai multe parale decat au dat in timpul vietii, Ganju le va rade in nas, spunandu-le printre hohote de ras ca sunt niste ratati.
Poate fi considerat Ganju un ratat? N-a muncit nicaieri o viata. Dar daca averea s-ar fi masurat in zile de libertate, Ganju ar fi fost, probabil, cel mai bogat artist din Iasi.
Ce spun artistii si criticii despre pictura lui Ganju
Despre pictura lui Ioan Ganju s-a scris mult cu ani in urma. Doar cateva dintre cronicile ocazionate de vernisajele expozitiilor sale le-a pus la pastrare in dosare. Ganju nu a expus foarte mult: 10 expozitii personale, alte 10 participari la expozitii internationale si 12 participari la expozitii de grup in tara. -Sunt pictori care au un CV bogat, doldora de expozitii personale. De fapt, e una singura pe care o plimba prin toate orasele. Pai, ce? Astea sunt expozitii?-, explica el.
La doi ani de la absolvirea facultatii, in 1971, -Saptamana- al numea pe Ganju -artist cu o fantezie satanica, niciodata gratuita, fiind rezultatul metamorfozei-. Un an mai tarziu, in revista -Cronica-, pictorul iesean Val Gheorghiu, fost prieten apropiat de-al sau, scria ca -Ganju poate imagina, cu aparenta usurinta a creatorului predestinat, taramuri in care visul este purtat de falduri de alizeu, invaluind regnurile si facandu-le sa se intalneasca intr-o osmoza noua, negandita inca-. -Un om de o sensibilitate rara, substanta a artei sale-, era Ganju etichetat in 1980 de regretatul Radu Negru. Criticul si colectionarul de arta Grigore Ilisei scria, in urma cu 15 ani, ca, desi -nu-i placeau cu nici un chip rigorile muncii la catedra, ferindu-se de acestea ca dracul de tamaie, Ioan Ganju a iradiat si a facut scoala mai mult decat poate face uneori un adevarat dascal intr-o viata de om-.
Critici si artisti de azi il descriu pe Ganju ca fiind -magicianul culorii-, un pictor cu un simt plastic si intuitiv deosebit, care a avut, toata viata, un discurs coerent al stilului sau: -Sunt pictori care s-au cautat toata viata, fara sa se gaseasca niciodata. El a ramas mereu acelasi autentic Ganju-, spune Constantin Tofan, presedintele Uniunii Artistilor Plastici din Iasi. -A fost mereu consecvent lumii a carei fereastra a deschis-o, a ramas constant unui anume tip de explorare-, spune, la randul sau, pictorul Jeno Bartos, cancelar la Facultatea de Arte Plastice.
Artistii de la atelierele din Lapusneanu spun ca Ganju a fost intre primii artisti care a adus la Iasi un suflu european in pictura. Iar daca, in mod obisnuit, artistii evolueaza treptat, Ganju a atins – spune istoricul de arta N.D. Zaharia – punctul culminant al creatiei lui inca de la inceputuri: -A trait, poate, drama artistului de geniu care, printr-o scanteie, ajunge foarte departe – motiv pentru si-a fixat standarde foarte inalte-.
Atat pictorii, cat si istoricii de arta se feresc sa incadreze creatia pictorului Ganju intr-un curent artistic. -Nu cred in incadrarea artistilor in curentele artistice; asta fac doar negustorii de arta-, spune pictorul bucurestean Stefan Caltea, adaugand ca, in opinia sa, Ganju poate fi plasat mai mult in zona fantasticului, decat in cea a suprarealismului. Constantin Tofan crede ca Ioan Ganju este un simbolist cu totul original. In opinia pictorului Suhar, Ganju este -si putin suprarealist, dar este si oniric, si hiperrealist. Este oniric pentru ca ceva din subconstientul uman iese la suprafata in arta lui-. Artistul Jeno Bartos este de parere ca Ioan Ganju este un suprarealist cu ecouri din lumea vie, iar din punct de vedere cromatic -practica game sobre, dar cu efecte vizuale socante-.
