Substanțele chimice, periile, hårtia japoneză, firele de borangic, acele, cuiele nu lipsesc din atelierele de restaurare.
La prima vedere, munca restauratorilor pare simplă. Dezmembrezi cu atenție obiectul ce trebuie restaurat, îl cureți cu fel de fel de substanțe, îi mai bați un cuișor, îl reasamblezi și… gata pentru a fi așezat în vitrina muzeului. Dar nu este deloc așa. Puțină lume știe cåt praf înghit restauratorii. Și tot la fel de puțină lume cunoaște ce dosar trebuie să întocmească restauratorii înainte de a se apuca de treabă și după ce au curățat obiectul. În atelierele de restaurare, îndeosebi la cele de metale, mirosul este insuportabil din cauza substanțelor chimice pe care restauratorii le folosesc în munca lor.
La Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I“ există cinci ateliere de restaurare – metal, textile, hårtie, piele, ceramică – în care lucrează zece restauratori. Atelierele sunt pline de uniforme militare vechi, drapele, coifuri, brățări, armuri. Și lista poate continua. „Aici, în atelierele noastre, și-a luat atestatul de restaurator metal o măicuță de la Mănăstirea Bistrița din Vålcea. Acum, măicuța este studentă la Academia de Arte și lucrează racle pentru moaște. Confecționarea unei racle poate dura chiar și trei-patru ani, căci trebuie avută în vedere și mărimea moaștelor“, spune colonel (r) Ion Neacșu, șeful laboratorului conservare restaurare din cadrul Muzeului Militar Național. În momentul în care un obiect intră în restaurare trebuie întocmit un dosar solid. „Se fotografiază obiectul în întregime, după care se fotografiază porțiunile care urmează să fie restaurate. Aici vorbim despre deformări, rupturi, coroziuni chimice și altele. La dosar trebuie să mai existe fișa de obiect cu descrierea obiectului și fișa de conservare în care sunt prezentate degradările. Nu trebuie să lipsească precizările privind motivele care au determinat degradarea obiectului care intră la restaurare, spre exemplu depozitare necorespunzătoare. Restaurarea nu începe pånă ce nu se întrunește comisia de restaurare din care fac parte și un muzeograf al muzeului, dar și directorul muzeului. După aceea, se trece la restaurare, dar orice intervenție pe obiect fără documentație se oprește pånă ce muzeograful sau restauratorul găsesc documentația necesară. Dacă nu există documentație privind forma și culoarea inițială a obiectului, comisia de restaurare poate stabili să se realizeze replici cu înscrisurile originale și culorile originale. După ce obiectul este finalizat se fac noi fotografii și, astfel, la dosar avem pozele dinaintea și după restaurare“, explică Neacșu. De ce este necesar un asemenea dosar care poate ajunge și la 50 de pagini? „În cazul în care un muzeograf sau un vizitator dă în judecată restauratorul, spunånd că acesta nu a restaurat bine obiectul, dosarul de restaurare cu toate aceste detalii ajunge la instanță“, afirmă șeful laboratorului conservare restaurare din cadrul Muzeului Militar Național. Există situații în care drapele pe care vizitatorii le văd în muzee nu sunt cele originale: „Avem dreptul de a face un drapel punånd într-un colț al lui porțiunea de original pe care o deținem. Acum avem în lucru o sabie care are o catifea foarte fină la teacă. Aceasta, în timp, s-a degradat foarte rău și am vrea să o înlocuim. Căutăm o catifea cåt mai apropiată de cea originală a tecii. Dacă nu găsim o asemenea catifea, se întrunește comisia de restaurare și se decide dacă lăsăm catifeaua degradată sau o înlocuim“.
Orice obiect tinde „să mergă“ spre forma inițială și, de aceea, se degradează. Restauratorii au datoria și posibilitatea de a lungi cåt mai mult viața obiectelor de muzeu.
Restaurarea unei cărți poate dura și un an
Pentru restaurarea unei cărți de 400-500 de file este necesar chiar și un an. „Se scoate fiecare filă în parte, se curăță uscat și umed, se fac completări cu hårtie japoneză, după care filele se lipesc cu elemente de întărire sau se leagă cu sfoară, în funcție de cum era cartea cånd a intrat la restaurare. Dacă lipsește o parte din înscris, restauratorul nu are voie să se bage. Porțiunea lipsă se completează cu hårtie albă. La textile, munca restauratorilor este la fel de grea. Aici totul este manual. La drapele se folosesc fire de borangic care abia se văd cu ochiul liber, fiind necesare uneori și 200-300 de împunsături pe centimetrul pătrat. Restauratorii din atelierul de restaurare metale trebuie să aibă forță, uneori fiind nevoiți să se „lupte“ cu obiecte de zeci de kilograme. O armură are 40 de kilograme și chiar mai mult. În această meserie principalii dușmani ai sănătății sunt praful și vaporii substanțelor chimice folosite la degresarea și tratamentul obiectelor venite la restaurare. „Praful iese și din uniformele vechi, și din drapele, și din filele cărților, de pretutindeni. Cåt despre substanțele chimice folosite, am încercat pe cåt posibil să le eliminăm pe cele despre care studiile spun că sunt cancerigene. Restauratorii pot suferi afecțiuni pulmonare și oftalmologice. De asemenea, pot apărea iritații la nivelul måinilor“, spune colonel (r) Ion Neacșu, șeful laboratorului conservare restaurare din cadrul Muzeului Militar Național.
Schimbul total de piese între muzeele din țara noastră și cele din alte țări se realizează foarte greu. Și aici nu vorbim de rea-voință sau de vina cuiva: „Se fac schimburi de obiecte între muzeele noastre și cele străine, dar numai pentru deschiderea de expoziții pe o anumită perioadă. Aici fiecare țară are måndria sa: «I-am bătut atunci și le-am luat steagul. L-am bătut pe conducătorul lor și i-am luat sabia sau un alt simbol». Fiecare țară este måndră de obiectele – simbolurile – pe care le-a luat pe parcursul istoriei sale și vrea să le păstreze în patrimoniu“, explică Neacșu.
