Majoritatea oamenilor asociază vâscul cu sărbătorile de iarnă și, mai ales, cu tradiționalul sărut pe care îl primește oricine este prins sub crenguța de vâsc. Adevărul însă este cu totul altul. Vâscul, considerat acum o plantă reprezentativă
a sărbătorilor de iarnă, a fost mai întâi un simbol religios păgân, cu sute de ani înainte de apariția creștinismului. Druizii îl vedeau ca pe un simbol sacru, ce avea atât puteri magice, cât și proprietăți de vindecare. Pentru strămoșii noștri, vâscul vindeca boli, sporea fertilitatea oamenilor și a animalelor, era un mod de protecție împotriva vrăjitoarelor și aduce noroc. De fapt, planta era atât de sacră pentru druizi încât, dacă doi dușmani se întâlneau din greșeală sub un copac în care creștea vâsc, își lăsau armele, se salutau și făceau un pact de pace până a doua zi. Când găseau vâsc crescând într-un stejar, druizii îl tăiau cu un cuțit de aur și aveau grijă ca planta să nu atingă pământul, pentru a nu-și pierde proprietățile sacre. În aceeași zi, sacrificau doi boi pentru a sărbători evenimentul norocos. O altă tradiție era ca în cea de-a șasea noapte cu lună, preoți druizi îmbrăcați în robe albe să taie special vâscul ce creștea în stejar. Mai târziu, ritualul tăierii vâscului a început să simbolizeze detronarea regelui de către succesorul său. Vâscul se adună atât la solstițiul de vară, cât și la cel de iarnă. În Evul Mediu și mai târziu, ramurile de vâsc se atârnau de tavan pentru a apăra casa și proprietarii săi de spiritele rele. În Europa, ele se așezau la intrările în casă și în grajduri, pentru a ține la distanță vrăjitoarele. Din cauza faptului că fusese atât de important în culturile păgâne, vâscul nu a fost acceptat la început în locurile de rugăciune creștine. Mai mult, nu se știe cu siguranță cum a ajuns planta să facă parte din tradiția sărbătorilor de iarnă. Obiceiul de a atârna crenguțe de vâsc provine, fără îndoială, din tradiția druizilor de a lăsa armele și de a se împrieteni de câte ori se întâlneau sub un copac în care creștea planta.
De asemenea, se credea că vâscul poate stinge focul, idee născută din credința străveche, conform căreia planta era adusă de fulgere pe ramurile copacilor. În unele zone din Anglia și Wales, fermierii dădeau o tufă de vâsc primei vaci care năștea de Anul Nou. Se credea că obiceiul acesta aduce noroc și prosperitate întregii cirezi. În unele zone din Anglia, vâscul trebuie ars după 12 zile, dacă niciunul din cuplurile care s-au sărutat sub el nu se căsătorește. Vikingii credeau că vâscul are puterea de a învia morții. Ei credeau că Balder, fiul lui Frigga, zeița iubirii și a frumuseții, a fost omorât de zeul răului, Loki, cu o săgeată din vâsc otrăvită. Frigga l-a plâns atât de mult pe fiul ei, încât lacrimile sale au transformat fructele roșii ale vâscului în bobițe albe, și Balder a înviat. Frigga a fost apoi atât de recunoscătoare încât a schimbat reputația urâtă a vâscului, făcându-l simbolul iubirii și al păcii. În imperiul asirian și în Babilon, în jurul secolului al IX-lea î.Ch., fetele necăsătorite se închinau zeiței frumuseții și iubirii stând sub ramurile de vâsc care împodobeau templul. Pornind de la credința celtică în puterea vâscului, romanii obișnuiau să se sărute sub vâsc pentru a pecetlui o logodnă. Obiceiul era considerat a fi foarte important, ca un legământ care nu poate fi rupt niciodată, mai ales că, pentru romani, logodna era mult mai importantă decât căsătoria. Anglo-saxonii asociau puterile vâscului cu legenda zeiței iubirii, frumuseții și fertilității, Freya. Conform acestei legende, orice băiat trebuia să sărute o fată cu care se întâlnea din întâmplare sub vâsc și să rupă apoi o bobiță din tufa respectivă.
Vâsc este și denumirea dată mai multor specii de plante din familiile Loranthaceae sau Viscaceae. Vâscul de Crăciun face parte din speciile din Europa, anume Viscum album. Este o plantă care crește încet, sub forma unei tufe atârnătoare, de culoare verde-gălbuie, care se găsește pe ramurile copacilor, chiar și la 4-5 metri înălțime. Florile mici, de culoare galbenă, apar toamna târziu și fac loc aproape imediat fructelor albe.
Originile numelui
Numele obișnuit al plantei – mistletoe – provine din credința că vâscul se înmulțește prin excrementele păsărilor: pe vremea aceea, oamenii observaseră că planta creștea numai pe ramurile copacilor pe care stăteau păsările. "Mistel" este cuvântul anglo-saxon pentru excremente, iar "tan" înseamnă "ramură de copac". Prin secolul al XVI-lea, botaniștii au descoperit că vâscul se înmulțea de fapt prin semințele ingerate de păsări. Una dintre cele mai timpurii mărturii scrise, legate de acest fapt, datează din 1532, într-un "Ierbar" publicat în Anglia.
Încă din cele mai vechi timpuri, planta a fost considerată una din cele mai magice, misterioase și sacre din folclorul european. Vâscul era considerat un apărător al vieții, fertilității, scut împotriva otrăvurilor și afrodiziac.
Pornind de la ideea că planta are puteri de vindecare, extractul de vâsc este testat ca remediu în tratarea unor forme de cancer. În experiențele de laborator s-a descoperit că vâscul minimizează efectele negative ale chimioterapiei și stimulează sistemul imunitar. În Europa și Asia, extractele de vâsc sunt folosite pentru a trata mai multe tipuri de boli, precum artrita, reumatismul, hipertensiunea și epilepsia.
