In sectia de reanimare de la Spitalul de Neurochirurgie se consuma momente decisive pentru toti pacientii care ajung in aceste saloane. In doar cateva ore, un bolnav poate urca spre viata sau cobori spre moarte. Personalul medical care lucreaza in sectie, pacientii si rudele lor sunt legati de un scop comun: victoria vietii.
O sectie de reanimare nu este altceva decat o punte intre viata si moarte si niciodata nu se stie incotro se indreapta bolnavii care ajung in acest stadiu. La fel de grea este insa si munca medicilor, a asistentelor sau a infirmierilor care lucreaza aici. Responsabilitatea lor este imensa, pentru ca de ei depinde viata unui bolnav. -Sectia de reanimare este un loc greu si pentru bolnavi, si pentru familia bolnavului, dar si pentru personalul medical. Volumul de munca este foarte mare, iar familiile isi pun toata speranta de viata in noi-, sustine seful sectiei de reanimare a Spitalului de Neurochirurgie, dr. Georgeta Popa.
Una dintre cele mai aglomerate sectii de reanimare este cea a Spitalului de Neurochirurgie. Majoritatea cazurilor care ajung aici sunt pe muchie de cutit. In toate saloanele domneste aproape tot timpul linistea, pentru ca bolnavii care ajung la reanimare seamana cu niste morti vii, aparatele fiind singurele barometre care arata ca in ei mai este totusi viata, iar perfuziile prin care sunt hraniti fiind singura modalitate de a-i alimenta. Bolnavii, inveliti in cersafuri albe si bandaje din cauza carora nu li se mai ghicesc nici trasaturile fetei, stau intinsi in paturi, aproape nemiscati. Nu se aude decat tacanitul aparatelor sau cate o bolboroseala inconstienta, venita de undeva dintr-un creier rupt de realitate. Cateodata, linistea mai este strapunsa de cate un strigat sau de vorbe spuse in graba si cu multa agresivitate. In aceste momente, rudele bolnavilor se nelinistesc. -Nu am auzit-o niciodata pe mama mea vorbind asa-, spunea un baietel adus de familie sa isi vada mama la doua zile dupa ce aceasta suferise o interventie chirurgicala pe creier. La fel de dezorientati sunt si adultii, atunci cand li se permite sa isi vada bolnavii internati in sectia de reanimare. Distrusi de imaginea neputincioasa a celui drag, ei incearca sa le aline suferintele.
-Cand isi vad mama, tatal sau copiii in aceasta sectie, oamenii nu realizeaza inca de la inceput ca ei sunt inconstienti. Si atunci ii dezleaga sau incearca sa le dea apa si cate si mai cate, dar oricare dintre aceste lucruri ii poate pune viata, si asa fragila, in pericol-, a conchis dr. Popa. Cu toate acestea, foarte multi dintre pacienti, atunci cand ies din coma, cer alcool. De multe ori insa, familiile sunt adesea nemultumite de evolutia bolii unei rude si isi varsa focul pe personal. Cand isi vad ruda inconstienta sau confuza, nu cred ceea ce le transmit medicii. Cel mai dureros este insa atunci cand nimic nu mai poate prelungi viata unui om si el moare. Jalea cu care familia il plange parca inmoaie si peretii sectiei de reanimare, pereti care ar spune multe daca ar putea vorbi.
Catalina Terchea
