Ținta principală a Partidului Comunist din România (o structură politică paramilitară, având propriu serviciu, ilegal, de informații) după 23 august 1944 a fost acapararea, prin diferite mijloace violente, a puterii politice, prin ocolirea jocului democratic al alegerilor. Un partid mic, până atunci în ilegalitate, fără o bază socială reală, din toamna anului 1944, P.C.d.R. a lansat campanii politice (propuneri pentru reforme economice și sociale) și de presă de o virulență excepțională, în timp ce făcea parte din guvernul țării (la sugestia și cu sprijinul Moscovei).
Autointitulându-se „oameni noi”, „necompromiși”, pentru că nu participaseră până atunci la conducerea țării, după modelul insurecțional sovietic de preluare a puterii, membrii și simpatizanții P.C.d.R. s-au organizat în diverse (și numeroase) asociații profesionale și culturale acaparând sindicatele din întreprinderi (care, până atunci, erau conduse de social-democrați). În toamna lui 1944, aceste asociații și P.C.d.R. s-au unit în Frontul Național Democrat (F.N.D.), formațiune care pretindea că este singura în jurul căreia trebuie să se formeze un guvern „cu adevărat democrat”. Gărzi paramilitare înarmate, sub numele de Formațiuni de Luptă Patriotică (F.L.P.), și un serviciu de informații secret (la care colaborau și funcționari corupți ai statului) completau rândurile „adevăraților democrați”.
Treptat, chiar presa partidelor și ale organizațiilor din afara F.N.D. a fost supusă cenzurii acestei formațiuni, prin organizații așa-zis profesionale (ale tipografilor, de exemplu), care refuzau tipărirea anumitor articole și prin diminuarea cantității de hârtie.
La orașe și sate, manifestațiile de stradă, organizate, în multe locuri, de miniștrii în funcție, cu scopul de a impune primari și prefecți „aleși” de minoritatea reprezentată de F.N.D., se terminau, adesea, în confruntări violente cu forțele de ordine, din care rezultau morți și răniți.
Comisia Aliată (sovietică) de Control, care avea rolul de a supraveghea îndeplinirea Armistițiului, a fost, în realitate, instrumentul prin care sovieticii și-au impus interesele în România, alături de Armata Roșie, staționată în multe puncte din țară.
În acest peisaj, venirea neanunțată în România a lui Andrei Ianuarevici Vîșinski (trimisul special al lui Stalin) și presiunile asupra Regelui Mihai I din 27-28 februarie 1945 au fost punctul final al semnalelor transmise după 23 august 1944 despre „oamenii de încredere” ai colosului de la Răsărit, care trebuia să preia destinele țării.
6 martie 1945, înainte de a fi fost un început al instaurării unei republici totalitare, a fost sfârșitul unei epoci. Al uneia democratice, cu minusurile și slăbiciunile inerente. În acest caz, ce s-a pierdut, democrația și libertatea, sunt realitățile politice cheie la care trebuie să ne uităm astăzi.
6 martie 1945 marchează, astfel, o radicală ruptură politică, instaurând un regim ilegitim, pregătind lovitura de stat din 30 decembrie 1947 și deplina capturare a unei națiuni libere.
Arhiva C.N.S.A.S. conține mii de documente despre perioada 23 august 1944 – 6 martie 1945, care reflectă transformarea radicală a României dintr-un regim democratic în unul totalitar. Exemplificăm cu un document, prin care, la ordinul noului prim-ministru, Petru Groza, fostului premier, generalul Nicolae Rădescu, i se fixa domiciliu obligatoriu.
Un alt dosar, cu mai multe volume, cuprinde arestările „gărzilor cetățenești F.N.D.”, făcute sub acoperirea unui ordin al Ministerului Afacerilor Interne pentru „epurare”, care s-a transformat, de fapt, în vânarea tuturor celor care se opuneau noului regim.
Foto: 6 martie 1945, București, manifestație F.N.D. pentru a-l presa pe Regele Mihai I să-l numească prim-ministru pe Petru Groza. Nicolae Ceaușescu este al treilea de la dreapta la stânga. (Sursa: A.N.R., Fototeca online a comunismului românesc, cota 6/1945)
