Centrul de tranzit din localitatea italiana Trapani, in care sunt adapostite persoanele care urmeaza a fi repatriate in tara de origine, a fost inaugurat in iunie 1998, la acea vreme fiind considerat -floarea de la butoniera Ministerului italian de Interne-, pentru ca la scurt timp de la darea sa in folosinta sa devina -celebru- pentru numeroasele revolte ale celor -cazati- aici, pentru tentativele de evadare, proteste prin automutilare etc. Pe aici au trecut si numerosi romani, unii fiind implicati in revolte, incendii sau lupte dure cu politistii. Ultimii conationali care au trecut pe aici au facut parte dintr-un lot ce a beneficiat de monitorizarea unei asociatii umanitare, care a intocmit un material documentar, cu accente -horror-. Unul dintre acesti romani, Aurel, a trebuit sa indure conditiile inumane din lagar fara a fi macar repatriat in timp util ca sa-si conduca tatal pe ultimul drum…
In centru nu pot fi cazate decat maximum 54 de persoane, dar intotdeauna numarul persoanelor este aproape dublu. Cand ajung in centru, emigrantii asteapta si zile intregi pe coridoarele stramte, dormind pe jos, pana li se fac pozele de identificare. Dormitoarele, care de fapt sunt celule asigurate cu gratii, sunt impartite in doua sectoare. Intr-unul dorm emigrantii dependenti de droguri si infractorii adusi din penitenciare si este pazit de carabinieri. Cele doua sectoare sunt separate de un hol ingust, care reprezinta -zona de plimbare-. Celule au dimensiunea de 5 metri lungime si 5 metri latime si cand sunt suprapopulate, sunt aduse paturi pliante.
Pentru -agitati- exista celule de izolare, iar cearsafurile sunt din hartie pentru a nu putea fi folosite la evadari sau sinucideri. Detinutii nu beneficiaza decat de o singura ora sub cerul liber, fiind scosi in grupuri de cate opt persoane din acelasi sector, pentru a se evita -aliante periculoase- sau conflicte. Este locul in care emigrantii se jura ca nu vor mai ajunge niciodata…
