Poezia e dragostea ei ascunsă, încă din școala generală, atunci când publica în revista școlii. După școală a urmat liceul industrial din Dorohoi. Provenind dintr-o familie nevoiașă, nu s-a gândit niciun moment să meargă la facultate. S-a căsătorit și a făcut patru copii, trei fete și un băiat. În timp ce soțul lucra ca mecanic la CFR, ea a fost bucătar în două localuri din Dorohoi. În 2006, prin intermediul unei prietene, a ajuns în Italia, unde a lucrat din greu, neștiind limba. După ceva timp a reușit să se integreze în comunitatea românilor din peninsulă și și-a adus acolo și copiii. Aceștia au absolvit facultăți, numai cu note bune. Zâna Azamfiricăi a trimis o poezie superbă redacției Emigrantul, scrisă cu suflet de mamă pentru un copil lăsat acasă, departe de grija ei. Mamele românce sunt cele care au lăsat în țară copii, din dorința de a face ceva mai bun, mai mult și mai frumos pentru aceștia. O poezie în care românii plecați peste hotare se vor regăsi cu sutele de mii.
Băiatului meu
– Copile, sunt din nou departe,
Un plic cu bani iar ți-am trimis.
Dar spune-mi tu, daca se poate:
Cum fac să nu te știu iar trist?
– Tu, mamă dragă, poți trimite
Toți banii tăi, și tot ce vrei …
Dar asta n-o sa poată șterge
Vreo lacrimă din ochii mei!
– Copile drag, prin țări străine
Ajuns-am fără voia mea,
Sperând cumva, că pentru tine,
Vreun viitor să pot schimba.
– Eu știu, măicuță, că te-ai dus
Cand eram mic! Și multe nopți
Am suspinat ne-nțelegând
De ce-s mai singur eu ca toți …
Și știu, mămico, că ți-e dor,
Fiind mereu îndepărtată,
Și știu că nu ți-a fost ușor
Crăciun, și Paste, și mereu plecată …
Dar, vezi, acum crescui și eu!
Sunt mare, mamă, însă tu
N-ai fost să-mi lecuiești vreo rană
Când mi-a fost rău! Nici sufletu’!
Și, uite, anii au trecut,
E rândul meu să plec în lume,
Și-am să-ți trimit și eu averi.
Pe-un plic citi-vei al meu nume…
Și nu te-nvinuiesc, dar viața
M-a învățat că preț nu are
Nici mângâierea ta de mamă,
Nici plânsul meu, în depărtare…
