Gheorghe M. Stroici s-a născut la Botoșani în anul 1853, descendent în linie dreaptă al marelui dregător și învățat Luca Stroici, autor al rugăciunii „Tatăl Nostru” în limba română scrisă cu litere latine (1600).
A studiat dreptul la Paris revenind în țară (1878) cu frumoase perspective în cariera juridică și în politică. A preferat însă să se întoarcă la moșia părintească din comuna Manoleasa (Județul Botoșani), construind acolo un frumos conac precum și biserica satului Stroici pe malul Prutului.
S-a căsătorit în anul 1887 cu Maricica Hasnaș, una din marile frumuseți ale timpului. Ea i-a dăruit șapte copii (patru băieți și trei fete), trimițându-i pe toți la studii în străinătate.
În anul 1915 Conu Gheorghiță a primit o aspră lovitură din partea soartei: Coana Maricica, în vârstă de 42 de ani, l-a părăsit și s-a mutat la Cernăuți.
În pragul bătrâneții, singur, profund mâhnit, Gheorghe Stroici s-a retras la moșie, dedicându-se agriculturii împreună cu țăranii din Stroici cu care a realizat cel mai bogat în gluten grâu din țară, din care, după ce-l împărțea cu generozitate la țărani, exporta cantități importante direct în Elveția.
L-am cunoscut pe Gheorghe Stroici, bunic după mamă, în anul 1938, la conacul din comuna Manoleasa. Avea 85 de ani, era încă viguros și cu inteligența vie, dar tăcut și singuratic, profund marcat de despărțirea de Maricica.
În anii următori, în fiecare vară am mers la Bunicul de la Manoleasa, căruia îi spuneam cu toți „Tataia”.
În 1942, prin August, într-o seară a sosit la „curte” o mașină militară cu doi ofițeri germani. Tineri, eleganți, politicoși, s-au prezentat la Tataia cerând găzduire pentru o noapte. La masa de seară, de obicei Bunicul mânca numai mămăliguță cu lapte. În seara vizitei nemților, bucătăreasa a întrebat dacă să gătească ceva. Tataia a spus: „nu!” să mănânce ce mâncăm noi”. Nemții au fost încântați de laptele proaspăt fiindcă la ei de mult laptele era prelucrat pentru front.
N-au știut ce să facă cu mămăliga caldă, pe care până la urmă au uns-o pe pâine. Bunicul privea scena și zâmbea pe sub mustață.
A doua zi dimineața, nemții s-au prezentat în birou la Tataia pentru a-i mulțumi și a-și lua rămas bun.
Tataia vorbea bine nemțește și, am ascultat scurta discuție de despărțire. Plecau spre front, spre Stalingrad, .. aveau probabil o misiune specială.
După plecarea ofițerilor, Bunicul a privit lung în urma lor și a spus: „tineri eleganți, civilizați, se duc la moarte sigură; ăsta-i războiul… La sfârșitul anului 1942 a început dezastrul din Cotul Donului, iar în februarie 1943 Stalingradul a căzut…
Nu l-am mai văzut pe Gheorghiță Stroici. Rușii câștigau rapid teren spre Vest, Nemții și Românii se retrăgeau cu pierderi mari.
În primăvara anului 1944, Rușii erau în apropierea Prutului și se duceau lupte în Basarabia.
Cei patru feciori ai lui Gheorghe Stroici au venit cu o mașină la Manoleasa dorind să-l i-a pe bătrân cu ei. Bunicul i-a ascultat în tăcere, apoi le-a spus cu voce sugrumată de emoție: „nu pot să-mi părăsesc casa, pământul și pe țăranii care mi-au fost ca frații; rămân; Dumnezeu o să-mi hotărască soarta”..
Peste câteva zile au venit trupele sovietice. La început au fost disciplinați, ocupând bineînțeles conacul și acareturile, lăsându-l pe bătrân în biroul lui. Începutul haosului a venit după ce au descoperit câteva butoaie cu vin în pivniță. Beția a fost generală, rușii au început să fure, să alerge după puținele femei care nu se ascunseseră și să tragă rafale în aer împușcând chiar câțiva oameni. Pericolul pentru Gheorghe Stroici era iminent. Șansa lui a fost o femeie bătrână care l-a îmbrăcat țărănește și l-a scos din conac și din curte prin locuri dosnice, ducându-l în satul Stroici.
Bunicul a găsit adăpost în casa credincioasei femei care îl salvase de nebunia generală a beției rușilor. A stat în casa salvatoare aproape doi ani, fiind îngropat cu devotament și respect. Conacul a stat ocupat de sovietici puțin timp, ei au plecat spre vest prinși în luptă. După câteva zile au venit de la Botoșani un grup de „comuniști” locali care au pus stăpânire pe casă și pe acareturi. Pe bunicul l-au lăsat în pace, respectul de care se bucura printre țărani și-a spus cuvântul. După 23 August 1944, s-a instalat în toată țara administrația românească ca urmare a armistițiului încheiat cu sovieticii. Trupe sovietice numeroase au fost tot timpul, în drum spre front și cu scopul de a stoarce tot ce puteau din țară și așa epuizată de război. Proprietatea Stroici, diminuată la 20 de hectare (din 500) a fost declarată „fermă model” și fiul cel mai tânăr al bunicului s-a ocupat de lucrările agricole până la începutul anului 1948 când totul a fost confiscat.
Bunicul a murit în iarna anului 1946 și a fost înmormântat în curtea bisericii zidită de familia Stroici. La înmormântare a venit tot satul și mulți oameni din satele vecine. Conacul a fost luat de conducerea IAS-ului care s-a format în zonă. După 1990, în timp ce urmașii lui Gheorghe Stroici au revendicat în justiție conacul și 10 hectare de moșie, un grup de răufăcători veniți nu se știe de unde au lansat zvonul că în zidurile conacului se află ascuns aur – mult aur. Au dărmat conacul și bineînțeles că n-au găsit nimic, după care au dispărut lăsând în urmă niște sinistre ruine.
În anul 1999, fiul lui Gheorghe Stroici singurul rămas în viață a venit și și-a petrecut ultimele luni de viață în satul părintesc. A murit la 92 de ani, înmormântat alături de tatăl lui și de ceilalți Stroici trecuți la Domnul.
Istoria bătrânului boier moldovean care a refuzat să plece din locurile strămoșești în anul 1944, când au năvălit rușii, este plină de măreție, un exemplu pentru noi – urmașii lui. Din nefericire, umbra sinistrei dărâmări a conacului ne amintește că printre noi se mai află destui nemernici care, prin ticăloșiile lor maculează ce e curat și nobil în viața noastră. Dar Domnul e cu noi și trebuie să ne ajute în lupta cu răutatea și mizeria.
Dr. Gh. Boldur-Latescu este profesor universitar emerit și fost detinut politic anticomunist.
