La mijlocul lunii Iunie 1950, majoritatea deținuților de la Pitești au fost transferați la Canalul Dunăre-Marea Neagră la care începuseră lucrările. Au rămas la Pitești Țurcanu, Țanu Popa și alți câțiva „reeducați”, cu scopul de a extinde „experimentul Pitești” și la alte penitenciare.
La Canal au fost transferați însă și câțiva „reeducați” apropiați de Țurcanu, pentru a păstra atmosfera de la Pitești. Dintre aceștia îmi amintesc de Steier, Fuks, Gherman, Bogdănescu, Lupașcu și Măruță. Înghesuiți în vagonul dubă, am călătorit o zi și o noapte, primind drept „hrană rece” câteva fire de praz, fără pâine.
„Colonia” de muncă silnică de la Cernavodă (numită „Columbia”) se afla pe malul stâng al Dunării, iar transportul la locul de muncă pe malul drept se făcea cu bacul.
Extrem de slăbiți după ani de zile de subalimentare și lipsă de aer, contactul nostru cu munca fizică și soarele dogoritor al Dobrogei a fost dramatic. Au fost multe cazuri de insolație și, dacă îmi aduc aminte bine – un deces. Munca consta în săpat manual și transportul cu roaba a pământului în zona de început a canalului Dunăre-Marea Neagră, a cărui construcție, care a costat multe vieți, a fost abandonată după trei ani.
Grupul de studenți n-a rămas decât două săptămâni la „Columbia”, după care am fost duși la „Peninsula – Valea Neagră”, un lagăr abia înființat pe malul lacului Sutghiol. Vreo două săptămâni, barăcile n-au avut lumină electrică, iar apa o luam din lac. Rația noastră alimentară zilnică era alcătuită din 750 grame pâine (baza mâncării), câte o ciorbă infectă la prânz și seara, iar dimineața, o jumătate de gamelă de „cafea”, de fapt un zaț negru îndulcit cu puțină zaharină. Brigadierii și pontatorii au fost numiți dintre căpeteniile „reeducaților” Steier, Măruță, Gherman și Bogdănescu. Preocuparea principală a acestora era realizarea normei la săpătură manuală și transport cu roaba la 50-60 metri, în pantă ușor ascendentă. Mărimea normei deținuților era de 3 – 4 ori mai mare decât cea a muncitorilor civili. Cu eforturi supraomenești, o parte din studenți realizau norma, în speranța vorbitorului și a pachetului care ni se promisese.
A venit și ziua mult așteptată a primului vorbitor. Acesta se desfășura într-o zonă cu lungimea de 30 – 40 metri, prevăzută cu două garduri de sârmă ghimpată și arătură între ele. Nu toți deținuții aveau dreptul la vorbitor. Mi-amintesc de numeroase familii ale deținuților, venite cu căruțe pline de alimente și cărora li s-a interzis vorbitorul. În semn de protest, aceștia au aruncat alimentele pe câmp care s-a umplut cu sute de pâini. Am avut norocul să primesc vorbitor în luna Iulie. Au venit tata și sora mea Anda, dar n-am putut comunica între noi fiindcă vacarmul vocilor disperate, de o parte și de alta a zonei arate, era îngrozitor. Ne-am mulțumit cu priviri și gesturi afectuoase în timpul sfertului de oră pe care îl aveam la dispoziție.
*
* *
În urma vorbitorului, am primit un pachet cu alimente consistente și a trebuit să le consum cu mare prudență fiindcă aparatul digestiv se desobișnuise să facă față unor alimente normale.
Era ora 15, se terminase vorbitorul și, împreună cu ceilalți deținuți – studenți, ne odihneam în baracă. La un moment dat, a intrat în baracă un grup de 3 – 4 civili pe care nu îi știam, însoțiți de căpeteniile lagărului. Unul dintre civili, evident șeful lor, a spus „bună ziua!” Primisem indicație de la brigadierul nostru să nu răspundem printr-un cor haotic în asemenea situații, așteptând venirea brigadierului. Civilul care nu era altul decât Albon – Directorul Canalului, a repetat cuvintele: „bună ziua!” și, în continuare Albon s-a făcut roșu de furie și a început să strige cu puternic accent unguresc: „nesimțiților, vă spune omul bună ziua și voi nu răspundeți!”. În momentul acela a apărut Steier care, în loc să explice că primisem indicația să nu răspundem în cor, i-a spus lui Albon că așa sunt deținuții politici „nereeducabili”. Apoi a început să vorbească ungurește cu Albon și, întreg grupul a plecat. Seara, am aflat cu stupoare că Albon a hotărât să-i pedepsească pe cei nereeducabili înființând o „brigadă de pedeapsă”. Dar nu toți studenții vor fi repartizați acestei brigăzi, vor face excepție cei pe care Steier îi considera „reeducabili” și care vor fi repartizați la construcția fabricii de cărămidă Sat Mamaia din apropiere și astfel, am ajuns în brigada de pedeapsă.
*
* *
Înainte de a relata cele întâmplate în „brigada de pedeapsă” este important să arăt care era situația social-politică în țară, în acea perioadă.
Începând din anul 1948, securitatea comunistă a început arestările în masă. Foști demnitari, intelectuali de marcă, preoți și ofițeri superiori au fost arestați și închiși în temnițe, împreună cu mii și mii de tineri și mai puțin tineri anticomuniști care, într-un fel sau altul își manifestau ostilitatea față de regimul comunist sau erau doar bănuiți de acest lucru.
Împreună cu regretatul Constantin Ticu Dumitrescu președinte al AFDPR am estimat, prin metode statistico-matematice riguroase, numărul total al deținuților politici din perioada 1945 – 1989, ajungând la înspăimântătoarea cifră de 1,1 milioane de oameni. Prin metode similare, am estimat și numărul celor care au decedat în perioada respectivă în închisori sau din cauza tratamentului din perioada detenției ajungând la aproximativ 500 de mii de oameni.
În nici o țară fostă sau actual comunistă procentul victimelor represaliilor, raportat la numărul de locuitori, nu a atins acest nivel record. Excepție face Cambodgia lui Pol Pot unde represiunea demențială a înjumătățit populația țării.
Modul în care erau tratați deținuții politici în închisori era de asemenea înpăimântător, „recordul” fiind atins de „experimentul” Pitești. Marele scriitor rus Alexander Soljenițîn, autorul monumentalei monografii privind regimul concentraționar din URSS – „Arhipelagul Gulag”, aflând despre teribilul „fenomen” Pitești a declarat îngrozit că e un fapt unic în lume, prin grozăvia lui.
După 1961, regimul comunist din România, urmărind o oarecare recunoaștere internațională, a demarat amnistia treptată a deținuților politici încheiată în 1964. Represiunea nu a încetat însă, fiindcă mii de foști deținuți politici au fost deportați în zone ajunse pustii din Bărăgan, unde mulți și-au pierdut viața.
Revenind la „reeducarea” prin tortură, Țurcanu și complicii săi au „exportat” metodele lor criminale la alte penitenciare: Gherla, Târgșor, Târu Ocna, Botoșani etc.
La Gherla, „reeducarea” a luat forme demențiale cum ar fi obligarea deținuților să-și mănânce propriile excremente sau să mimeze slujbe religioase pe altare improvizate din „tinete” cu fecale.
În alte închisori, reeducarea nu a avut forme atât de severe, mai mult decât atât, la penitenciarul din Târgu Ocna victimele s-au revoltat, determinând oprirea bătăilor.
„Fenomenului” Pitești i s-a pus capăt în 1952, în urma presiunilor internaționale. Căpeteniile reeducării în frunte cu Țurcanu au fost judecați, 16 deținuți fiind condamnați la moarte și execuțați. Beneficiind de o situație specială care nu mi-e cunoscută, Țanu Popa a fost grațiat. Organizatorii experimentului, ofițerii de securitate cu funcții înalte practic nu au fost implicați, cu excepția lui Sepeanu, Dumitru și Marina care au fost condamnați la 2 – 3 ani de detenție, pe care nu l-au executat…
*
* *
Revenind la „bigada de pedeapsă” la care am fost repartizat în Iulie 1950 fără să cunosc motivul, voi arăta că eram izolați de alți deținuți, nu aveam dreptul la vorbitor și pachete, continuam să facen munca istovitoare de excavare manuală a pământului.
Pronia cerească a făcut să nu rămân mult în această brigadă. Neștiind că am interdicție de a primi pachete, bunii mei părinți mi-au trimis în luna Septembrie un nou pachet. În haosul din administrația „coloniei”, pachetul meu a fost acceptat și securiștii nu știau ce să facă. Atunci m-a salvat Măruță, șeful brigăzii 14 nepedepsite care s-a oferit să mă i-a în brigada lui, cu pachet cu tot. Și astfel, m-am trezit în luna Septembrie în brigada 14 unde lucrurile stăteau altfel decât în brigada de pedeapsă.
Brigada 14 era considerată favorizată fiindcă membrii ei lucrau cu unele excepții, la activități calificate pe care le învățaseră la locul de muncă. În principal, se lucra la zidirea cuptoarelor viitoarei fabrici de cărămidă, activitate destul de complicată. Pe mine, m-au repartizat tot timpul la activități necalificate, unele mai dificile decât cele din brigada de pedeapsă. Astfel, am fost, săptămâni la rând, repartizat la excavarea și transportul pământului argilos, din care se prepara mortarul. Săpătura se făcea tot manual, dar la aproximativ doi metri sub vagonetul cu care se ducea pământul la 200 de metri. În mod paradoxal, majoritatea studenților care lucrau la fabrica de cărămidă Sat – Mamaia erau cuprinși de febra întrecerilor în muncă. Era și asta o formă de „reeducare” căreia, mărturisesc că i-am căzut pradă și eu. Munceam până la epuizare, până ce, într-o zi, sub vagonul care transporta pământ, m-am prăbușit fără cunoștință. M-au luat studenții mediciniști care au constatat o insuficiență cardiacă care, din fericire, s-a rezolvat spontan în două zile. Evenimentul respectiv m-a vindecat de „întreceri” dar, cordul mi-a fost afectat pentru toată viața.
*
* *
Iarna dobrogeană 1950 – 51, la fel de grea ca cele dinaintea lor, a fost suportată mai ușor de brigada 14 care, lucrând la Fabrica de Cărămidă, era oarecum adăpostită de viscolul cumplit care mătura zona din apropierea localității Sutghiol. Grație eforturilor admirabile ale dragilor mei părinți, am primit cu regularitate pachete și mă întremasem binișor.
Atmosfera pe șantier și în brigadă era pașnică, se vorbea despre „reeducare” numai în legătură cu unele cărți ce ne fuseseră date, cum au fost cărțile „pedagogului” sovietic Macarenco, precum și altele, „Donul Liniștit” al lui Șolohov sau versurile lui Maiakovscki.
Venise primăvara, rigorile „reeducării” nu prea le simțeam și paradoxal, atmosfera era acceptabilă în brigada 14 condusă de bănățeanul cumsecade numit Oprea.
La începutul lunii Aprilie, administrația lagărului a ordonat să nu mai ies la muncă în afara coloniei fiindcă se apropia ziua expirării pesepsei mele de doi ani, deci – eliberarea.
Am primit munca de „planton” al brigăzii cu obligația de a face curățenie în baraca noastră ce avea cam 80 mp. Cele două săptămâni când am fost de planton au fost o adevărată recreație, fiindcă reușeam să termin curățenia cam în două ore, după care, mă ascundeam când eram chemat pentru diferite corvezi și … citeam.
Am regăsit imensa plăcere a cititului întreruptă doi ani. În afara romanului lui Șolohov care mi-a plăcut, citind cărțile lui Makarenko am aflat cu groază că „marele pedagog sovietic” folosea bătaia în reeducarea delicvenților minori. Comparativ cu „reeducarea” lui Țurcanu, era floare la ureche, dar am înțeles că folosirea violenței în „reeducare” fusese inspirată de la „marele nostru prieten URSS”.
Niciodată nu mi s-a acordat atâta atenție ca în preajma eliberării. Steier, Bogdănescu, Lupașcu și alte căpetenii ale „reeducării” de la Valea Neagră îmi țineau adevărate prelegeri cum să mă port „afară”. Bineînțeles mi se cerea să devin informator al securității. A venit și ziua eliberării. Un grup de 10 – 12 deținuți ce urmau să fie eliberați am fost chemați la administrație unde am fost obligați să semnăm o declarație că vom deveni cetățeni cinstiți ai Republicii. Am plecat spre seară la Constanța cu o basculantă și, apoi, cu trenul la București unde am ajuns în zorii zilei de 16 Mai 1951. Eram „liber” dar cu domiciliul obligatoriu în București, la părinți. O imensă șansă, fiindcă cei care s-au eliberat în anii următori, primeau domiciliu obligatoriu în Bărăgan.
Începea o nouă perioadă în viața mea…
*
* *
După eliberarea mea, în cele două brigăzi de studenți (13 și 14) s-au petrecut evenimente tragice. Se pare că din inițiativa lui Steier care supralicita comportamentul de „reeducat”, administrația lagărului a hotărât să transfere, la „13 și 14” deținuții de la alte brigăzi, pentru reeducare. N-am fost martor la evenimentele care au urmat, le cunosc însă de la camarazi care au fost de față. Și în vara anului 1954, la Peninsula Valea Neagră s-au reeducat, pentru mai scurtă vreme grozăviile de la Pitești. Deținuții transferați la „13” și „14” erau oameni mai în vârstă și, asupra lor s-a revărsat furia căpetenilor „reeducaților”. Șeful noilor torționari era brigadierul Bogdănescu fost student la medicină. Am aflat detalii despre martiriul doctorului Simionescu, eminent medic în vârstă de 55 de ani care fusese unul din liderii congresului naționalist de la Cluj din anul 1922.
L-au bătut îngrozitor zile și nopți la rând, i-au confiscat pachetul, l-au batjocorit, „acțiunile” fiind înfăptuite de reeducații cei mai zeloși, coordonați de Bogdănescu. La mijlocul lunii Iulie, distinsul medic nu a mai putut suporta torturile și, când era dus, cu ceilalți deținuți la muncă a ieșit în afara convoiului păzit de securiști care l-au împușcat mortal. Acest fapt a determinat „conducerea” PMR să oprească peste puțin timp, aplicarea „experimentului” Pitești în închisorile românești.
Sunt recunoscător Lui Dumnezeu că am fost eliberat cu puțin timp înainte de „experimentul” Pitești de la Canal.
Mă înspăimântă gândul că terorizat de Bogdănescu, aș fi putut să devin și eu torționar. Dumnezeu m-a ferit de această încercare care mi-ar fi marcat conștiința toată viața. După ce au fost eliberați, unii torționari – executanți, având pe conștiință ticăloșiile făcute, au încercat să se căiască și să ducă o viață cinstită. Câțiva s-au călugărit. Dumnezeu să-i ierte – ca pe tâlharul de pe cruce care în ultima clipă a crezut în Iisus…
Citește și 1948 – 1951 : Umbre spre lumină (II)
Citește și 1945 – 1951 : Umbre spre lumină (I)
Dr. Gh. Boldur-Latescu este profesor universitar emerit și fost detinut politic anticomunist
