În primăvara anului 1873, Titu Maiorescu publica în „Convorbiri Literare” un articol privind nefericitele utilizări ale limbii române în „Revista Contimporană” Litere-Arte-Ştiinţe, din 1 Martie 1873. Esenţa articolului lui Titu Maiorescu, intitulat „Beţia de cuvinte”, depăşea cu mult, ca importanţă, obiectul imediat al criticii maioresciene, reprezentând o magistrală condamnare a verbiajului fără rost pe care îl „practicau” unii condeieri ai timpului.
În articol, Maiorescu arată că unele maimuţe, după ce ingerează lichide excitante, încep să scoată sunete nearticulate şi incoerente iar, prin analogie, unii dintre condeierii timpului, se comportă cam la fel, cu cuvintele din textele pe care le scriu. Ironia lui Maiorescu este necruţătoare şi socot că nu a mai fost egalată în textele scrise de alţi scriitori români.
„Beţia de cuvinte” n-a încetat să existe nici după articolul lui Titu Maiorescu, ea făcând din nefericire ravagii şi astăzi. Se scrie foarte mult, în cărţi cu cele mai variate teme, în presa scrisă şi cea on line, în publicaţii cu scop propagandistic de partid ,în texte cu caracter de reclamă comercială, în fiţuici cu conţinut licenţios, precum şi în alte domenii ce nu merită a fi menţionate.
„Beţia de cuvinte” are mai multe componente, pe care vom încerca să le enumerăm.
Cea mai evidentă formă a „beţiei de cuvinte” o reprezintă volumul exagerat de cuvinte folosite pentru a exprima o idee.
Nu puţine sunt textele în care se susţin idei evident greşite, câteodată aberante, în care poate nici autorii lor nu cred. ( în logica formală- error fundamentalis).
Din nefericire , se comit adesea şi alte încălcări flagrante ale regulilor logicii formale. Astfel, regula „Tertium non datum”( terţiul este exclus) este uneori încălcată de autori care critică în acelaş timp două variante exclusive, singurele existente. De exemplu comunismul este deseori criticat, la fel ca şi orânduirea democrat-liberală, autorii neştiind sau uitând că, în afara celor două sisteme diametral opuse, altele nu mai există în prezent.
Fără a mai intra în detalii, socot că în numeroase texte se pot găsi încălcări evidente ale regulilor logicii, ceeace înseamnă că şi ele pot fi considerate ca fiind marcate de „beţia de cuvinte”.
Utilizarea excesivă a neologismelor reprezintă un alt defect ce poate apărea în unele scrieri contemporane. Este posibil ca, autorii ”îndrăgostiţi” de neologisme să creadă, evident în mod greşit, că acestea dau o notă de înaltă cultură operelor lor.
Puţinele ziare din presa scrisă, care mai merită a fi răsfoite, cuprind editoriale şi articole care repetă şi iar repetă câteva idei pe care le ştie toată lumea, cum ar fi lupta împotriva corupţiei şi această nefericită repetare, care bagatelizează ideea, este specifică „beţiei de cuvinte”.
În ceeace priveşte emisiunile posturilor TV, care se vor dedicate analizelor politico-economice, dezastrul „beţiei de cuvinte” este total. Aceleaşi figuri, ( unele lombroziene) de „analişti”, prezintă şi reiau la infinit câteva teme devenite obositoare prin repetarea lor. ( de exemplu : „ce ticălos este Băsescu” , „ce greoi este Iohannis” , sau „ce ineficient este Cioloş”).
Despre „beţia de cuvinte” din Parlament, s-ar putea scrie tomuri întregi.
Probabil că oarecare redundanţă plicticoasă a discursurilor este inevitabilă în viaţa politică. Dar faptul că majoritatea discursurilor din cele două Camere ale Parlamentului României sunt marcate de repetarea exasperantă a atacurilor la persoană şi adesea de semidoctism şi vulgaritate, nu caracterizează oare „beţia de cuvinte” la cel mai înalt nivel ?
Nu aş vrea să se creadă că tot ce se scrie şi se spune în România Postdecembristă este lipsit de valoare : sunt cărţi foarte interesante, piese de teatru câteodată strălucite şi pe ici pe colo, articole sau expuneri interesante.
Rigorile evitării „beţiei de cuvinte” ar putea fi mai puţin severe în două domenii ale activităţii umane.
În primul rând cred că în activitatea didactică, repetarea unei idei este nu numai admisibilă, ci chiar necesară : „ Repetitio est mater studiorum”. Elevul, studentul, în general cel care studiază recepţionează multe idei noi, iar repetarea lor favorizează asimilarea şi chiar interpretarea creatoare.
Al doilea domeniu unde repetarea ideilor poate fi benefică, este cel al slujbelor religioase şi al predicilor bisericeşti. Mesajul de credinţă pe care îl primeşte ascultătorul slujbei religioase şi al predicilor este incontestabil întărit de repetările rituale. Rugăciunea „Doamne miluieşte ! ” care se aude de nenumărate ori în biserici, este nu doar o repetare de cuvinte, ci un îndemn spre trăirea intensă a unei stări emoţionale, realmente miraculoase.
Excepţiile confirmă însă regula: în afara celor două tipuri de repetări care se adresează intelectului şi respectiv stării emoţionale a credinţei, în general repetările împreună cu celelalte componente ale beţiei de cuvinte, nu fac decât să obosească şi să-l plictisească pe cel ce le recepţionează.
Prof. Gheorghe Boldur-Lăţescu.
P.S. Am omis să prezint o formă a „beţiei de cuvinte”, cu nimic mai nefastă decât celelalte: convorbirile particulare excesiv de lungi şi fără rost.
A devenit o adevărată manie vorbitul la telefonul mobil, în cele mai diverse şi chiar ciudate locuri : în casă, la locul de muncă, pe stradă, în mijloacele de transport în comun, când se şofează şi (îmi cer scuze),chiar la WC.
Vorbe multe, idei puţine, repetări exasperante.
Căteodată, unul din vorbitori, sătul de prea multă trăncăneală, vrea să scurteze, spunând : „ bine prietene, sau bine dragă cutare” ! Degeaba ! „ Partenerul” de dialog nu înţelege sensul cuvântului „bine” şi continuă, continuă , de-ţi vine să dai cu telefonul de pământ.
Dr. Gh. Boldur-Latescu este profesor universitar emerit și fost detinut politic anticomunist
