Declansarea celui de al II-lea razboi mondial a insemnat, pe langa lupta impotriva lui Hitler, si o extraordinara lupta de culise intre cei trei titani ai secolului XX, Winston Churchill, Charles de Gaulle si Fraklin Roosevelt. Pentru lumea exterioara ei erau aliati, uniti de lupta impotriva lui Hitler. In spatele scenei, relatiile dintre ei erau foarte diferite. In iunie 1940, cand Franta s-a prabusit in fata Germaniei naziste, Churchill l-a numit pe de Gaulle -omul destinului-, dar relatia dintre ei s-a transformat intr-un carusel de admiratie reciproca, suspiciune si, din partea lui Churchill, invidie. Totodata, de Gaulle i-a provocat lui Roosevelt mai multe probleme si l-a infuriat mai mult decat orice alta persoana din timpul celui de-al II-lea razboi mondial. Spre imensa sa stanjenire, Churchill s-a vazut prins intre duelul dintre presedintele american, care era cel mai puternic om din lume, si generalul francez, care punea onorea tarii sale devastate de razboi mai presus de orice altceva. Povestea relatiei dintre cei trei incepe in 1940. Blitzkrieg-ul german zdrobise Belgia si Olanda, iar aproape 500.000 de soldati englezi si francezi fusesera evacuati din Dunkirk. Tancurile lui Hitler marsaluiau triumfal prin Paris. Guvernul francez era divizat, dar primul-ministru, Paul Reynaud, ramasese decis sa reziste in fata nazistilor. Pe 5 iunie 1940, cabinetul sau il promovase pe tanarul general de brigada Charles de Gaulle subsecretar de stat la Ministerul Apararii. Reynaud stia ca de Gaulle era un luptator decis si il trimesese la Londra pentru a negocia cu Churchill trimiterea intregului comandament al Fortelor Aeriene Regale peste Canal, pentru a salva Franta.
Nasterea Frantei libere
Churchill a refuzat, stiind ca Franta este pierduta. Totusi, de Gaulle l-a impresionat imediat, el fiind un contrast placut fata de defetistii din cadrul Inaltului Comandament al armatei franceze. In timpul saptamanii vitale, 10-17 iunie, de Gaulle si Churchill au incercat sa intareasca rezistenta guvernului si a armatei franceze. In acelasi timp, Churchill si Reynaud negociau cu Roosevelt pentru ca acesta sa faca o declaratie publica de sustinere a Angliei si a Frantei. Totusi, Roosevelt a dat doar asigurari personale si orice perspectiva a ramanerii Frantei in lupta a fost inlaturata. Pe 17 iunie, batranul maresal Phillippe Petain i-a succedat lui Reynaud si Franta a semnat un armistitiu cu Hitler. De Gaule a fugit la Londra si Churchill l-a recunoscut ca -lider al francezilor liberi oriunde s-ar afla ei, care se vor ralia lui in sustinerea cauzei aliate-. Franta libera se nascuse. La sfarsitul verii lui 1940, de Gaulle reusise sa stranga o mica armata de aproximativ 4.000 de oameni, dar, cu toate acestea, tot ceea ce avea era un birou la Londra, rugaciunile lui Churchill si speranta. Ceea ce-i trebuia era un teritoriu si o baza doar pentru el si oamenii lui. De Gaulle si-a intors privirea catre coloniile franceze din Africa. La sfarsitul lui august, un mic corp expeditional al armatei, formata de general, a strabatut teritoriile franceze din Africa Centrala, Congo si Camerun pentru a raspandi cauza acestuia. Urmatorul obiectiv fixat impreuna cu Churchill a fost portul starategic din Dakar. Comandantilor de stat major britanici li s-a ordonat organizarea unei expeditii cu numele de cod -Amenintare-. Actiunea s-a dovedit a fi un fiasco. Planul acesteia s-a bazat pe ipoteza ca fortele armatei franceze din Dakar s-ar alatura celor conduse de generalul de Gaulle imediat ce vor vedea ca flota britanica si franceza se apropie de coasta. Asteptarile generalului au fost zadarnice, soldatii ramanand supusi regimului de la Vichy, instaurat de Petain. Un razboi civil intre francezi ar fi fost ultimul lucru pe care de Gaulle l-ar fi dorit, motiv pentru care expeditia a fost anulata. Esecul actiunii a afectat imaginea generalului, in special in ochii lui Roosevelt. Presedintele american era hotarat sa nu implice trupele sale in Europa si credea ca cea mai buna cale pentru a-si atinge scopul era sa ajute alte tari sa lupte cu Hitler. El a trimis provizii Marii Britanii si a inceput sa cultive regimul generalului Petain. Chiar daca colabora cu germanii, regimul de la Vichy avea in subordine forte armate substantiale, in special o marina militara puternica, si Roosevelt spera ca i-ar putea incuraja sa reziste.
America intra in razboi
Chiar si Churchill a filtrat sporadic cu regimul de la Vichy, dar, in primavara lui 1941, a realizat ca Petain si ceilalti lideri ai Imperiului Francez nu au nici o intentie sa reia lupta. El si de Gaulle au decis organizarea unei invazii comune in Siria si Liban, tari controlate de regimul colaborationist din Franta. Totusi, dupa ce fortele franceze locale s-au predat, de Gaulle a crezut ca a fost inselat de comandantii britanici, care au incalcat angajamentele facute in fata armatei francezilor liberi. El a crezut ca englezii detin harti secrete ale teritoriilor din Orientul Mijlociu, ceea ce a condus la prima sa cearta cu Churchill. Pana la sfarsitul lui 1941, cei doi si-au rezolvat disputele si au parut din nou uniti. Apoi, pe 7 decembrie 1941, evenimentele de la Pearl Harbour au condus la intrarea Statelor Unite in razboi. Rugaciunile lui Churchill devenisera realitate, Roosevelt i s-a alaturat in lupta dusa contra lui Hitler. In ciuda intelegerii dintre presedintele american si primul-ministru britanic, ramanea o singura problema: Franta. In timp de Churchill a ramas fidel francezilor, Roosevelt a continuat sa cultive regimul de la Vichy si sa-l ignore pe de Gaulle. La doar cateva zile de la atacul de Pearl Harbour, de Gaulle a lansat un atac impotriva Insulelor St. Pierre si Miquelon, controlate de Vichy si situate langa coasta Newfoundland. Actiunea sa, neautorizata, a infuriat guvernul american si Roosevelt a inceput sa-l considere pe de Gaulle ca o persoana care nu merita incredere. Disputa s-a agravat in timpul invaziei britanice si franceze a teritoriilor franceze din Nordul si Vestul Africii, la sfarsitul anului 1942, numita operatiunea -Torta-, la care Roosevelt a insistat ca de Gaulle sa nu ia parte. Presedintele american spera ca, imediat ce fortele aliate vor ajunge pe solul Africii franceze, comandantii locali loiali regimului de la Vichy vor inceta sa colaboreze cu nazistii si vor trece de partea britanicilor. Roosevelt se aliase cu un alt general francez, Henri Giraud, pe care intentiona sa-l promoveze ca pe un lider rival lui de Gaulle. Giraud fusese capturat de germani in mai 1940, iar la inceputul lui 1942 a reusit sa evadeze din fortareata in care era inchis. Era curajos, cu rang inalt, nepatat de colaborarea cu regimul de la Vichy si , cel mai important pentru Roosevelt, nu avea nici o legatura cu de Gaulle. Parea -figurantul- ideal. Presedintele primise asigurari din partea emisarilor americani in Algeria ca, imediat ce Giraud va aparea pe scena, liderii locali loiali regimului Vichy, atat civili, cat si militari, vor accepta comanda sa.
Dispute adanci
Planurile lui Roosevelt nu au reusit. Debarcarea aliata s-a realizat cu doar cateva mii de raniti, dar liderii militari locali refuzau sa se supuna altcuiva decat comandantului fortelor franceze loiale regimului de la Vichy, amiralul Francois Darlan, care, din coincidenta, ajunsese in Algeria cu doar cateva zile inaintea invaziei. Contrar asteptarilor lui Roosevelt, Giraud nu a avut nici un succes si americanii au fost obligati sa faca o intelegere cu Darlan care, in urma unor negocieri care au durat trei zile, a schimbat partile, trecand de partea aliatilor si devenind liderul francez din Africa de Nord. Intelegerea cu Darlan a provocat critici extrem de dure, atat in Statele Unite, cat si in Anglia, si i-a dezbinat pe soldatii francezi din Algeria care trecusera de partea aliatilor, patru dintre acestia decizand ca nu exista decat o singura solutie. Pe 24 decembrie 1942, Darlan a fost asasiant. In urma sforilor trase de presedintele american, Giraud o devenit noul lider francez, dar pana si Roosevelt, in ciuda antipatiei sale pentru de Gaulle, a realizat necesitatea crearii unei unitati intre soldatii Frantei libere si cei care schimbasera tabara, abandonand regimul de la Vichy. La conferinta de la Casablanca, din ianuarie 1943, Roosevelta incercat sa formeze o alianta intre Giraud si de Gaulle. Churchill l-a rugat pe de Gaulle sa vina la Londra pentru a negocia, dar, spre marea lui stanjeneala, acesta a refuzat. Realizand ca nu poate sa se certe si cu Roosevelt, si cu Churchill, generalul a acceptat, pana la urma, sa dea mana, in public, cu Giraud, insa aceasta -prietenie- era doar pentru ochii publicului. Relatiile dintre cei trei ajunsesera la cel mai de jos punct. In intimitatea Casei Albe, presedintele nutrea planuri impotriva lui de Gaulle. La Londra, Churchill ordonase MI 5 sa-l supravegheze pe general, care, l-a randul lui, nutrea sentimente din ce in ce mai sumbre pentru americani si englezi. Totusi, in tot acest timp, sprijinul acordat lui de Gaulle si trupelor lui din imperiul francez sau rezistentei a crescut. Roosevelt era totusi decis sa-l distruga pe generalul francez si a folosit o serie de strategii pentru a-si atinge acest scop. Churchill s-a vazut prins la mijloc; pe de o parte, era suparat ca de Gulle ii strica relatia cu presedintele american, iar pe de alta, realiza ca generalul era singurul care se opusese intotdeauna lui Hitler.
In ajunul zilei -D-
Fara sprijinul lui Churchill si al guvernului britanic, Roosevelt nu a putut sa-l invinga pe de Gaulle. Pe 4 iunie 1944, generalul a venit in Anglia. El fusese tinut in afara planurilor pentru debarcarea din Normandia, dar Churchill a realizat ca este nevoie de ajutorul sau pentru ca debarcarea sa reuseasca. Generalul trebuia sa vorbeasca la radio imediat dupa comandantul Fortelor Aliate, generalul Eisenhower. Cand de Gaulle a citit textul pregatit pentru el, s-a infuriat. Declaratia nu facea nici o referire la persoana sa si nici la Comitetul Francez pentru Eliberare Nationala, pe care de Gaulle intentiona sa-l numeasca drept guvern provizoriu. El a insistat ca va vorbi la radio doar cu conditia de a spune ceea ce doreste. Apoi, el a ridicat si mai mult tonul, retragand 200 de ofiteri comandanti care trebuiau sa participe la invazie. In moaptea de 5 spre 6 iunie, atunci cand primul parasutist a atins solul Frantei, la Londra domnea haosul, dar de Gulle statea linistit. Pierre Vienot, ambabasadorul generalului, facea curse intre resedinta premierului britanic si hotelul in care statea de Gaulle, incercand sa-i impace pe cei doi lideri.
De Gaulle castiga
Chiar daca debarcarea incepuse, nu era sigur ca de Gaulle va vorbi la radio, dar, asa cum se intampase de multe ori in trecut, atunci cand a aparut in fata publicului s-a purtat exemplar. Pana la urma, generalul a vorbit compatriotilor sai si a permis comandantilor francezi sa participe la debarcare. Churchill a ramas suparat, dar, dupa multe presiuni din partea colegilor sai, i-a permis lui de Gaulle sa viziteze Franta pe 14 iunie. Imediat ce a ajuns in Bayeux, oras proaspat eliberat, a fost clar ca numele lui era pe buzele tuturor francezilor. Roosevelt, care era in primul rand un politician, l-a invitat la Washington, primindu-l ca pe un rege. In Franta, generalul si-a numit oamenii la conducerea administratiei locale din zonele eliberate, trecand peste planul american de a forma un guvern militar de ocupatie. In fine, in octombrie 1944, Roosevelt si Churchill au recunoscut Comitetul Francez de Eliberare Nationala ca fiind guvernul provizoriu al Frantei si pe de Gaulle ca sef al acestuia. Generalul a castigat aceasta batalie si o data cu ea si razboiul, pentru Roosevelt aceasta fiind cea mai mare infrangere din al II-lea razboi mondial.
