Colindă, colindă, colindămu-i Doamne

…Și iar se-aud colindători: „Deschide ușa creștine, c-am venit și noi la tine.“ Ca odinioară ne mai spun a reînnoire cum vin de la Bethleem, unde s-a născut Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „ Cel fără de început, cum au zis proorocii“. „Pe Fiul în al Său nume, Domnul a trimis pe lume“ și s-a făcut pentru noi început al timpului dăruit spre a ne recăpăta chipul cel din începuturi. Să deschidem, deci, ușa, aceea a sufletului, după ce stăruit-am, prin rugăciune, post și fapte bune(în felul lor, tot rugăciuni) ca să fim vrednice „gazde a lui Hristos“, împo­dobindu-ne făptura în lumina acestei sfinte bucurii. Uniți întru Hristos, să înălțăm imn de slavă cum ne învață Sf. Grigorie Teologul: „Hristos se naște, slăviți-L! Hristos din ceruri, întâmpinați-L. Hristos pe pământ, înălțați-vă! Cântați Domnului tot pământul“. Veselia să ne fie plină de cutremur și cu bucurie, „una din pricina păcatului, alta, din pricina nădejdii“; a nădejdii că Sărbătoarea Nașterii Domnului este încă un pas pe drumul reîntoarcerii la Dumnezeu. Cutremur și bucurie, pentru că Cel de necuprins, prin „care toate s-au făcut“, ia  firea noastră cea atât de vremelnic trecătoare; „Cel care din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii“ se naște acum dintr-o Fecioară și o arată Doamnă și Stăpână a firii. Însușii Hristos, s-a numit și nu odată  Fiu al Omului, căci s-a coborât din cer și întrupându-se de la Sfântul Duh și Fecioara Maria s-a făcut pe sine prunc; a început ca fiecare dintre noi, cu vârsta cea mai fragilă care îndeamnă a fi îngrijită și ocrotită cu toată dragostea. Este desăvârșita sme­renie, căci Fiul lui Dumnezeu celui viu fiind,  nu s-a nu născut în cine știe ce palat, înconjurat de o armată de slujitori,  venit fiind să slujească omului; nici în vreun castel feeric luminat  și sufocat de prea plinul bogăției deșarte a acestei lumi. Cel născut din Fecioara Maria a venit  într-o peșteră întunecată și tradiția spune că a fost peștera în care David își adăpostea oile. Acolo, în peștera întunecată ca însăși condiția omului s-a născut Hristos, „Lumina lumii“, ca să izgo­nească negura vicleană a răutăților ce vin din închinarea la tot felul de idoli. Așa ne spun colindătorii care vin „noaptea pe la cântători“,adică în adâncul cel mai adânc al întunericului, simbolul iadului, al păcatului venit din neștiință și neascul­tarea lui Dumnezeu, din închi­narea și slujirea lui mamona, cel înșelător.
Nașterea lui Hristos este taina de nepătruns a Sfintei Treimi, după cum Nașterea lui Hristos din Fecioara Maria este, scrie Sf. Nicolae Velimirovici, taina nepătrunsă a puterii lui Dumnezeu și a dragostei lui pentru omenire. „Astfel că taina cea mai mare de pe pământ corespunde celei mai mari taine din veșnicie.“ Părintele Cleopa spunea că Hristos, care „lumi­nează pe tot omul ce vine pe lume“, s-a născut într-o zi de duminică, pentru că într-o asemenea zi Dumnezeu a spus „Să se facă lumină“, cum tot în zi de duminică a fost ziua în care s-a botezat,  când a Înviat și, la cincizeci de zile de la Înviere,  a revărsat peste apostoli și Duhul Sfânt; „Duhul adevărului“, Cel care pretutindeni fiind, pe toate le împlinește. S-a născut noaptea, cum noaptea a  înviat iar steaua vestitoare a Nașterii ne poartă  gândul la lumina din noaptea Învierii, când  răsună chemarea: „Veniți să luați lumină!“
Să ne întoarcem dară din nou în timpul acela mirific, când Cel Veșnic se coboară în timp și-i dă sens și rost, anume acela a-i răspunde chemării Lui spre împărtășirea din veșnicia vieții, fără să uităm o clipă îndemnul: „Nu vă temeți!“. Era pe vremea împăratului August care poruncise un recensământ și fiecare trebuia să meargă în cetatea natală spre a fi „înscris“. Dreptul Iosif și Sf. Fecioară Maria care purta în pântecul său pe Hristos, au pornit-o spre cetatea Bethleem de unde erau ca direct coborâtori din neamul lui David. Aflat între Ierusalim și Hebron, Bethleem pe unde Avraam a vorbit cu cei trei îngeri, întruchipând Sf. Treime, la stejarul Mamvri, și unde se născuse Sf. Ioan Botezătorul. O cetate neînsemnată, dar unde proorocul Miheia prevestise: „Și tu, Bethleeme…nicicum nu ești mai mic în cetățile lui Iuda, căci din tine va ieși Mântuitorul“. Numele Bethleem înseamnă „casa Pâinii“ după o mărturie a lui Iacob, care păscându-și turmele a proorocit că acolo se va coborî „Pâinea vieții“, Iisus Hristos.
Ajunși la Bethleem, Iosif și Maria nu au găsit loc unde să tragă și au părăsit cetatea fiind nevoiți să de adăpostească într-o peșteră, simbol al încătușării omului în întunericul zădăr­niciei. Nașterea Mântuitorului a fost ca o mirare cosmică, pentru că îmbrățișează ca într-un singur tot pământul cu toate regnurile sale, cerul cu stelele, pe cei mai simpli și mai curați cu inima dintre oameni și pe cei mai înțelepți. Mai întâi, păstorii ce-și grijeau turmele văzut-au îngerul care le-a spus că-l vor găsi pe  Pruncul Sfânt, născut într-o iesle în brațele Sf. Fecioare. De așa veste s-au cutremurat dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeți!“. Atunci, cerurile s-au deschis când  cerul și pământul s-au umplut de glasuri îngerești: „ Hristos se naște, slăviți-L. Hristos din ceruri, întâmpinați-L. Hristos pe pământ, înălțați-vă. Cântați Domnului tot pământul“.

Astăzi s-a născut Hristos

Spre Bethleem se îndreptau și cei trei magi, filosofi și astronomi, Melchior, Caspar și Baltazar, porniți după steaua cu o lumină  neobișnuită premer­gătoare nașterii Celui care „Lumină a lumii“ este Împăratul ce va împărății peste toate neamurile dar nu cu puterea unei armate ci cu aceea a Iubirii nemăsurate și de nebiruit.  Ajunși în Ierusalim, unde „steaua lor li s-a apus“, s-au înfățișat  la Irod, înștiințându-l de nașterea unui mare Împărat. Vestea l-a s-a mâniat din cale afară pe Irod, de teamă că noul Împărat îi va uzurpa puterea.  Cu șiretenie diabolică a spus magilor că de-l vor găsi să se întoarcă și să-i dea de știre ca să se închine. Pornit-au iar după steaua care li s-a arătat iar până la Bethleem, când magii L-au aflat pe Hristos în brațele Maicii Sale. Ei, înțelepții lumii, s-au închinat ca unui mare Împărat i-au dăruit aur, tămâie și smirnă; aur ca unui împărat, tămâie ca unui Dumnezeu, smirnă ca pentru Cel care se va jertfi pe sine pentru mântuirea neamului omenesc. Înștiințați de îngeri de planul lui Irod, magii au plecat pe un alt drum, ceea ce l-a înfuriat și mai tare și a  poruncit uciderea tuturor pruncilor sperând că va scăpa de posibilul rival. Cum Dumnezeu toate le face  cu înțelepciune, a trimis un înger la Iosif și Maria să le spună să plece în Egipt, împlinind profeția: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu“. Se povestește că ar fi fost și un al patrulea mag, Artavan, care a ajuns la Hristos când era pe cruce. Aici, scrie Blaga, i-a șoptit: „Mai departe nu m-aș duce/ Dă-te, dă-te doar puțin mai într-o parte/ Fă-mi și mie loc pe cruce.“
Sf. Vasile cel Mare  scria că pentru creștinism Sfânta Scriptură și tradiția sunt la fel de importante. Despre Sf. Scriptură știm prea bine că ne este călăuză și izvor de apă vie. Tradiția ne spune cum anume a răspuns fiecare neam chemării lui Hristos, cum  a deschis ușa sufletului spre a-L primi pe Mântuitorul lumii. Un capăt ale ei este în înaltul cel mai înalt, la Dumnezeu, și altul aici pe pământul din care suntem făcuți, pe care ar trebui să-l sfințim; pământul care ascunde apa și unde Blaga îndemna: „Sapă frate, sapă, sapă/ Până dai de stele-n apă“. Părintele Stăniloae scria că poporul nostru este român prin naștere și creștin prin vocație, prin chemarea Sf. Apostol Andrei și, după unii autori,  a Sf. Ap. Filip. Îngăduit  ne fie să amintim de un colind de prin Moldova ce ne șoptește că Sf. Fecioară  plânge fiindcă nu are scutece pentru Pruncul dumnezeiesc. Îi spune blând sufletul românului: „Nu mai plânge maica mea/ Scutecele noi vom da.“ Și cum cultura nu este doar o sumă de datini și obiceiuri ci un tot bine articulat ce dă seama pentru un mod de a fi, colindul se împlinește în faptă. Se fac așa numitele scutece ale Domnului, o prăjitură făcută din foi de plăcintă însiropate între care se pune  nucă. În ajunul Nașterii Sfinte ele se împart  pe la săteni ca împreună s-o primească pe Maica Domnului cu  „pruncuțul Hristos“.
Să deschidem ușa casei colindătorilor și cea a sufletului lui Mesia și să ne facem vrednice „gazde a lui Hristos“. Să ne sculăm și să-I urmăm ca să ne putem numi fiii ai Lui Dumnezeu, după îndemnul care încheie Predica de pe Munte: „Drept aceea, fiți voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este!“

Hristos s-a născut!

Elena Solunca Moise