O adiere tainică de bucurie sfântă ne întâmpină astăzi, cum tainic este învăluită lumina și căldura soarelui în roadele toamnei cu dulcea lor povară de culori, gusturi și miresme, ca o rugăciune de mulțumire și slavă lui Dumnezeu, Cel pentru nehotărnicita lui milostivire. Înălțându-ne mintea și sufletul, s-ar cuveni ca și noi să aducem o rugăciune smerită, pentru că,ne învață Sf. Vasilie cel Mare, „a ști să te smerești, înseamnă a știi să-l urmezi pe Dumnezeu“. Întocmai a făcut în scurta-i viață Sf. Cuvioasă Parascheva pe care o sărbătorim astăzi cu sufletul încărcat de duioasă recunoștință pentru cea care poporul o numește „cea mult folositoare“. E „mult folositoare“ pentru viața ei, pildă de cucernicie, de „lepădare de sine“ și „urmare a lui Hristos“, de la care deprindem cum „putem muri pentru lume spre a trăi în Hristos“, sfințind pământul din care suntem alcătuiți și cel pe care ne trecem viața spre nesfârșire. E mult folositoare tuturor celor care se roagă și pe care i-a ajutat și ajută să treacă peste necazurile de tot felul venite din cele „rele și durere“. Recitim în „Viețile Sfinților“, cum a plecat din Epivata Traciei căutând a-I urma lui Hristos, luând ca hrană duhovnicească cele trei virtuți creștine – credința, iubirea și speranța – care au rodit bogat în curăție, smerenie, răbdare, milostivire și rugăciune lucrătoare spre binele celor pe care îi cheamă și așteaptă. Pildă desăvârșită și ajutor neostoit i-a fost Sf. Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu, dăruită din copilărie lui Dumnezeu, mereu lucrând Cuvântul Său.
Sf. Cuvioasă Parascheva a trăit prin secolul XI și părinții ei, oameni înstăriți și credincioși, au crescut-o în duhul iubirii de Dumnezeu și, după unii hagiografi, îndeosebi în rugăciune, post și fapte bune. Copila avea să-i întreacă și se povestește că adesea, ignorând sfaturile și mustrările părinților, își dezbrăca hainele ei și le dăruia celor săraci. Când odată și-a dat crucea de aur, certată de ai săi, a rostit cuvinte pline de tâlc: „Crucea ne-a învățat să fim milostivi“. Înțelesese cu sufletul nevinovat al copilului cuvintele pline de tâlc ale Mântuitorului: „Fiți milostivi, cum Tatăl vostru Cel din ceruri milostiv este“. Astăzi, crucea este o podoabă între altele, uneori o bijuterie de lux, însă câți dintre noi au o înțelegere lucrătoare a acestor cuvinte atât de simple rostite de Cuvioasa numită și „mult milostivă“. De la Sf. Ioan Gură de Aur învățăm că „Pentru a face milostenie, nu avem nevoie de bani, ci de bunăvoință. Atunci când avem bunăvoință, nu contează că suntem săraci. Iar când ne lipsește bunăvoința, nu ne ajută cu nimic faptul că suntem bogați“. Mai e ceva – Cuvioasa Parascheva ne îndeamnă, prin viața ei, ca atunci când facem un bine, să-l facem în cea mai deplină smerenie, tăcut, adică în numele lui Dumnezeu de la care avem cele folositoare din toate cele îngăduite. Ceea ce omul face în văzul semenilor este spre mândrie, iar Dumnezeu acoperă pentru că și-a luat plata, după cum descoperă tot ceea ce din atâtea și atâtea motive acoperă. Și ce vrednici am fi dacă El, Făcătorul a tuturor celor văzute și nevăzute, ar avea a descoperi nu doar cele rele abil ascunse ci și binele făcut spre lauda Sa.
„A spori în virtute înseamnă să sporești în smerenie“
Teologia pe care ne-a dăruit-o Cuvioasa este una a trăirii, ca viață închinată lui Hristos, Cel care s-a făcut Om spre a-l îndumnezeii. De timpuriu, în sufletul copilei au prins viață cuvintele Mântuitorului pe care le-a auzit nu odată la Biserică: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie“. A urmat sfatul pe care Mântuitorul l-a dat tânărului bogat. Împreună cu fratele ei, Eftimie, peste ani ajuns episcop de Madita, a vândut moștenirea lăsată de părinți, a împărțit-o săracilor și s-a retras într-o mănăstire din apropierea Constantinopolului. Nu ne putem închipui că, la început, a fost lipsită de ispite, dar toate încercările meșteșugite ale vrăjmașului au fost învinse cu rugăciune râvnitoare și post, împodobindu-se cu alese virtuți creștine. Se spune că fără ispită nu ar fi nici raiul și lupta împotriva ei întărește sufletul prin smerenie, o recunoaștere cinstită a propriilor limite odată cu plecata ascultare a lui Dumnezeu, pentru că, așa e: nu putem sluji la doi domni odată – lui Dumnezeu și lui mamona. Spre mândrie și slavă deșartă ne îmbie vrăjmașul ce ne vrea părtași căderii lui definitive în hăul întunericului. Tot de la Sf. Ioan Gură de Aur știm că „pe când mândria este moartea virtuților și viața păcatelor, smerenia este moartea păcatelor și viața virtuților“. Smerita cugetare este o taină, adică ascultarea și lucrarea tăcută a cuvântului lui Dumnezeu Cel nevăzut, de unde discreția și sfiala celor care o fac cu „râvnă și pricepere“, cu timp și peste timp, în credință tare, iubire deplină și speranță neclintită. Așa înțelegem cuvintele Sf. Vasile cel Mare pentru care „a spori în virtute înseamnă să sporești în smerenie“.
Pornită a-L urma pe Hristos, Cuvioasa Parascheva s-a dus la Constantinopol, și-a făcut din Biserică o casă a sufletului iar din suflet o Biserică și apoi, cu binecuvântarea celor sporiți a plecat spre Calcedon iar de aici spre Iraclia din Pont. Cam până la 25 de ani și-a trecut zilele în rugăciune și post, în fapte bune, în veghe și smerită cugetare cu care a biruit pustia prefăcând-o în loc al mântuirii. Când un înger al Domnului i-a spus să se întoarcă în satul de unde plecase, „că acolo se cuvine să-ți dai trupul pământului“, a luat drumul spre locurile natale, trecându-și zilele pe lângă Biserica din satul Calicratia, de unde pe la 27 de ani a plecat în liniște și pace spre Domnul. Anii trecut-au iar oamenii locului au dat uitării pe Cuvioasa care se nevoise tăcut printre ei. Îndelung răbdătoare din înalturi, Sfânta și-a continuat veghea ca o candelă nestinsă până când Domnul a descoperit-o în chip pilduitor. Anume arătând cum și până unde răbdarea este virtute și de unde se face izvor al răului. S-a făcut așa că atunci când alături a fost îngropat un om întunecat de păcate, Cuvioasa s-a arătat unor bărbați sporiți în credință, spunându-le să îndepărteze de ea trupul îngreunat de mireasma păcatelor și ei descoperind mormântul i-au aflat trupul nealterat de trecerea timpului și izvorâtor de mir binefăcător. L-au așezat cu evlavie în Biserica din Epivata și aici a început a se arăta puterea sfințitoare căci mulți bolnavi se vindecau doar atingându-se de raclă.
Să ne arătăm vrednici de sfințenia ei
Din Epivata, moaștele au fost duse la Târnovo iar de acolo – cum povestesc Eftimie și Rafail ca și Melitie al Atenei și Dositei, patriarhul Ierusalimului – la Belgrad și, apoi, la Constantinopol. Dimitrie Cantemir scrie cum moaștele Cuvioasei Parascheva, „stăpâna satului Epivata“, au ajuns la Iași, dobândite de Vasile Lupu „pentru cele multe binefaceri și slujbe făcute Sfintei Biserici celei mari; că din însăși veniturile sale a plătit peste 260 de pungi de aur! Însă pentru că la turci este interzis a strămuta mort peste trei mile, a cheltuit peste 300 de pungi la Poarta Otomană ca să ia voie pentru strămutarea sfintelor moaște“. Era în anul 1641, și cronica în imagini a acestei calatorii este zugrăvită pe unul dintre pereții Bisericii „Sf. Trei Ierarhi“ din Iași, unde au fost depuse moaștele.
De 370 de ani Sf. Cuvioasă Parascheva este „luminătoarea Moldovei“ și tot de atunci evlavia poporului este nestinsă încât aproape că intrigă pe mulți care nu înțeleg lucrarea pe care Dumnezeu o face prin sfinții săi. Se știe poate mai puțin că,în 1944 (din aprilie până în octombrie), din voia lui Dumnezeu și dorința Cuvioasei, moaștele sale au binecuvântat Mănăstirea Samurcășești-Ciorogârgla, unde i s-a închinat unul dintre cele trei altare ale Bisericii. Sunt dintre cei care nu înțeleg această evlavie, spun cuvinte necugetate și asta pentru că nu știu că „ochii nu pot pătrunde în miezul lucrurilor“, cum nici rațiunea nu o poate face, și cum, după cuvintele Micului Prinț, „limpede nu vezi decât cu inima“. În evlavia sa iubitoare, poporul nostru își trăiește adâncul cel mai adânc al sufletului, acolo unde rugăciunea ca împreună vorbire cu Dumnezeu se înfiripează în faptă purtătoare de lumină. Cinstind-o azi dimpreună cu strămoșii, ne simțim mai tari în fața relelor și să-i cerem smerit ajutor spre a fi vrednici de sfințenia ei și, după posibilități, împreună cu ea lucrătoare pe acest pământ, care ne-a fost dat spre sfințire în ascultarea lucrătoare a bunăvoirii lui Dumnezeu, Cel Unul în Treime.
Elena Solunca Moise
