Atmosfera din fotbalul nostru tinde sa devina irespirabila. E atata jegosenie adunata in curtea Regelui Fotbal, iar maturatori atat de putini, incat brusc ne paste un pesimism aproape incurabil. La fel de rapid insa trebuie sa ne scuturam de haina ponosita a deznadejdii si, trecand la concretul cotidian, sa acceptam ca singura solutie pentru a iesi din marasm o reprezinta lupta. Nu zambiti, este cazul sa ne ascutim sabiile, sa scoatem pumnalele si sa pandim aparitia hidrei. Sigur va aparea! Atunci, ne place sa credem, o vom lovi necrutator. Decisiv. Deocamdata, ne multumim sa fluturam batistele albe. Sau servetelele. In semn de protest. Ca la spanioli. Asa-i la ei, intr-o societate civilizata, democratica, prospera. Si cu repere clare. La noi, taram deseori miscator, legile, fie si nescrise, sunt date pentru a fi driblate de smecheri si profitori. Care, in fotbal, in al nostru fotbal, ca sa revenim la -cestiune-, sunt un fel de Saddami, copii nefericite ale dictatorului care s-a evaporat parca din arealul razboiului, cramponandu-se de posturile-cheie cu o disperare pe deplin explicabila. Nu rezolvam nimic cu batistele, fiti siguri de asta, aici si acum e nevoie de arme grele, de bazooka… unde le gasim?… cine le lanseaza?… cand se va considera ca a sosit ora H?… vom vedea, aveti putintica rabdare, stimabililor…
Sa recapitulam, dar sa nu iertam nimic din toate cele care s-au petrecut. Divizia A a ajuns o intrecere jalnica, fotbalul e la fel de sarac precum nevoiasii de la Kabul. Echipele mari sunt o amintire palida a team-urilor care cutreierau, cu un deceniu in urma, traseele europene, ajungand acum sa se teama si de luxemburghezi sau azeri, altadata descultii sportului-rege. Nationala e si ea in pragul colapsului, banii se imputineaza pe zi ce trece, sponsorii nu se inghesuie. Climatul e mizerabil. Suspiciunea pluteste deasupra intregului soccer autohton. Comisiile Ligii taie si spanzura dupa bunul lor plac sau, si mai exact, dupa cum -vrea- muschii sefului. Ca de-aia-i sef. Sa se pronunte. Sa-i ajute pe unii (Dinamo, Steaua, Craiova), sa-i demoleze pe altii (Sportul Studentesc), indeosebi pe contestatari. Regulamentele, facute pres la intrarea in sediu, raman doar o gluma. E drept, una de prost gust. Totul pute de la o posta. Mai putin banii, din ce in ce mai multi, care se strang din amenzi. Dumitru Dragomir ii sfideaza pe toti, aruncand cu zoaie in stanga si-n dreapta, Mircea Sandu se ascunde. Amandoi dorm linistiti. Nimic nu-i clinteste din loc. Nici macar -generatia de aur-. Nici Hagi n-are sanse. Nimeni. Poate doar…
Ati ghicit! Numai ei, cei din zona politicului, mai pot schimba ceva. E datoria lor sa intervina, pana nu va fi prea tarziu. Pentru asta insa se cere vointa politica, sunt necesare actiuni concrete si ferme, nu mila, nu ingaduinta, nu tergiversare. N-am vazut nimic din toate acestea. Ori ne facem iluzii asteptand minunea dinspre politic, ori se merge pe varianta daramarii din temelii a cosmeliei – care ar echivala cu iesirea definitiva din cursa a nationalei, situatie in care si Nasu* ar putea fi luat cu fulgi cu tot. E ultima noastra sansa, ca interventia politicului sa darame -guvernele- falimentare ale unui fotbal schiop, ros de neputinta si coruptie, pervertit pana la maduva, blamat la tot pasul, dar, culmea, ghidonat de oameni care isi continua netulburati marsul… funebru. De ce bat clopotele, Mitica? De ce, Nasule? Este insa si ultima lor sansa, a alesilor neamului. Daca o vor irosi, la anu* se pot duce la pensie. Fortati de electorat. De aceia care au fluturat batistele si care inca mai cred intr-un fotbal curat. Inca.
