Din nou despre genocidul comunist din România

În primăvara anului 1992 a apărut volumul I a lucrării „Genocidul comunist în România” editată la ALBATROS. Lansarea lucrării a avut loc la Asociația Foștilor Deținuți Politici în prezența unor importante personalități anticomuniste (Ion Rațiu, Ana Blandiana, Constantin Ticu Dumitrescu ș.a.).

A fost un veritabil tur de forță faptul că am reușit să procur 200 de exemplare pentru lansare, fiindcă celelalte 800 au dispărut – probabil distruse de SRI al cărui președinte în acel timp era Virgil Măgureanu.

Alte trei volume cu același titlu mi-au apărut în 1994, 1996 și 2003, continuând tematica generală a Genocidului Comunist în România.

Încă din primul volum am făcut precizarea conform căreia definirea oficială formulată de ONU asupra conceptului de genocid se referă la „acțiuni deliberate pentru exterminarea unei grupe importante de oameni aparținând aceleiași etnii”.

Am considerat definiția prea restrictivă întrucât istoria cunoaște numeroase acțiuni care au avut drept efect distructiv asupra unor grupe mari de oameni care nu aparțin în mod obligatoriu aceleiași etnii. În cele patru volume pe care le-am scris despre genocidul comunist în România am avut în vedere acțiunile criminale ale regimului comunist din România în anii 1945 – 1989 având cel puțin unul din următoarele efecte distrugătoare:

• O rată a mortalității dintre cele mai ridicate din Europa ca rezultat al condițiilor economice mizerabile și al dezastroasei asistențe medicale;
• Morbiditatea extrem de ridicață în comparație cu țările dezvoltate, din cauza condițiilor precare de locuit și de muncă, lipsa de higienă, frigului din locuințe, fabrici, spitale, școli și birouri în special în ultimii 10 ani ai regimului comunist;
• Întemnițarea și în multe cazuri asasinarea în închisori, lagăre de muncă silnică (Canalul Dunăre – Marea Neagră ș.a.) și zone de deportare (Bărăganul) a sute de mii de deținuți politici – oameni de toate vârstele și toate categoriile sociale și confesionale;
• Aplicarea metodelor de „reeducare” prin tortură, fenomen de-o monstruozitate unică (cf. Alexandr Soljenițîn) asupra a mii de studenți, elevi și alte categorii sociale la penitenciarele Pitești, Gherla, Târgșor, Botoșani și lagărul de muncă „Peninsula” de la Canal.
• Teroarea asupra intelectualității prin înlăturarea adevăratelor valori și înlocuirea cu mediocrități sau chiar nulități (cazul „academicianului” quasi analfabet Elena Ceaușescu pus în fruntea învățământului și cercetării, presei și mijloacelor de informare în masă;
• Propaganda antireligioasă însoțită adesea de persecutarea și întemnițarea clericilor și credincioșilor cu promovarea în fruntea cultelor a unor securiști slugi ai partidului comunist;
• Cenzura asupra presei și editurilor, marginalizarea și înlăturarea veritabilelor talente, mergând până la înscenarea unor procese politice (Vasile Voiculescu, Al. O. Teodoreanu (Păstorel), Constantin Doinaș, Lucian Blaga, Vasile Băncilă, Sandu Tudor (întemeietorul grupului „Rugul Aprins” de la Mânăstirea Antim din București) cu toți cei aproape 24 de participanți – personalități marcante etc.
• Teroarea prin frig în ultimii ani ai regimului comunist; sute de mii de oameni s-au îmbolnăvit și/sau și-au pierdut viața din cauza „economiilor” de combustibil impuse de Ceaușescu;
• Lipsa acută de apă potabilă în numeroase orașe ale țării precum și în așezări rurale, cu consecințe nefaste asupra sănătății și asupra organizării unei vieți civilizate.

După 1990, numeroși foști deținuți politici, ziariști și alți slujitori onești ai condeiului au scris despre suferințele poporului român în perioada regimului comunist.

Recent a apărut la Editura Humanitas o carte de 800 de pagini scrisă de un erudit bibliotecar din S.U.A. – Mattew White, intitulată „Marea carte a inumanității”, o istorie a ororilor în 100 de episoade”.

Lucrarea lui White este remarcabilă atât prin amploarea documentării cât și prin interpretarea plină de originalitate a faptelor. Ideea fundamentală a definirii episoadelor „inumanității” și a clasificării acestora este simplă: numărul de victime.

Ilustrăm în continuare cum clasifică White primele 10 poziții din lista elaborată de el:

1. Cel de-al Doilea Război Mondial (1939-1945)…………………….66.000.000 morți;
2. Genghis-han (1206-1227)………………………………………………..40.000.000 morți
3. Mao Zedong (1949-1976)…………………………………………………40.000.000 morți
4. Foametea din India (sec. XVIII-XX)……………………………………27.000.000 morți
5. Prăbușirea dinastiei Ming (1635-1662)……………………………….25.000.000 morți
6. Răscoala taipinilor (1850-1864)………………………………………….20.000.000 morți
7. I.V. Stalin (1928-1953)………………………………………………………20.000.000 morți
8. Negoțul cu sclavi din Orientul Mijlociu (sec. VII-XIX)……………..18.500.000 morți
9. Timur (1370-1405)……………………………………………………………17.000.000 morți
10. Negoțul cu sclavi peste Atlantic (1452-1807)………………………..16.000.000 morți

Subliniem că cifrele lui White sunt în mare măsură caracterizate de estimări personale și nu de statistici riguroase.

Unele estimări sunt surprinzătoare, de exemplul în războiul civil din Rusia, White apreciază doar 9.000.000 de victime deși după unii istorici (Alexandr Soljenițîn) sinistra cifră este mult mai mare (20.000.000); în celălalt sens unele cifre par exagerate – exemplu – al doilea război din Congo (1998-2002) – 3.800.000 victime.

În privința României, White estimează că în perioada 1945-1989 au fost uciși 200.000 de oameni. Cifrele pe care le-am stabilit pe bază de calcule statistice arată că în acea perioadă în România au murit în pușcării sau din cauza tratamentelor inumane mai mult de 500.000 de oameni nevinovați.

Am abordat în prezentul articol problema Genocidului comunist în România cu scopul declarat de a reaminti unul din cele mai triste evenimente din istoria recentă a țării. A reaminti – fiindcă nu numai că se uită, ci fiindcă există nostalgici ai comunismului care cu rea intenție minimalizează crimele anilor 1945-1989.

Recent, postul public de televiziune a difuzat un material ce se voia drept un recurs la istoria invadării Cehoslovaciei de către sovietici și aliații lor în anul 1968. În realitate, telespectatorii neavizați – și ei reprezintă din nefericire majoritatea – rămânea cu impresia că Nicolae Ceaușescu a fost un adevărat erou sfidându-i pe sovietici și neparticipând la invazie. Este adevărat că a fost un act de curaj în consens cu ceea ce simțea atunci întreaga noastră națiune, dar onestitatea obligă pe cronicar, când acesta prezintă un personaj istoric, să-l înfățișeze în ansamblul activității sale și nu doar în legătură cu eveniment punctual. Ori, de personalitatea lui Nicolae Ceaușescu sunt legate numeroase fapte și acțiuni care fac parte din cele pe care le-am definit ca fiind caracteristice genocidului comunist în România.

Cinstit ar fi fost să se arate că într-adevăr dictatorul a avut un moment de curaj și abilitate politică neparticipând la invadarea Cehoslovaciei, dar că el este pe deplin vinovat de terorizarea cetățenilor țării în tot intervalul când a avut puterea. Procedând selectiv și cu rea credință, Stalin ar putea fi prezentat drept un erou fiindcă i-a învins pe nemți, Hitler drept un bun gospodar fiindcă a construit autostrăzi, iar Napoleon un geniu al organizării învățământului fiindcă a creat Le Ecole Polytehnique. Toți aceștia au fost în primul rând criminali fiindcă au ucis sute de mii de oameni și sunt prezenți pe lista inumanităților a lui White. Iar Nicolae Ceaușescu își are locul lui în lucrările noastre despre Genocidul comunist în România.

Evident, nu ca erou.

Dr. Gh. Boldur-Latescu este  profesor universitar emerit și fost detinut politic anticomunist.