Limba română s-a îmbogățit, după anul 1990, cu neologismul „mineriadă“, cuvânt care nu mai există în nici o altă limbă din lume. Un cuvânt care, legat intim de numele lui Ion Iliescu are, pentru noi, una dintre cele mai cumplite semnificații. Chiar dacă nu a fost, încă, inclus în dicționarele oficiale, „Mineriada“ definește situația în care un om politic cocoțat în cea mai înaltă și importantă poziție din stat, pune în mișcare o anumită categorie profesională (în cazul nostru minerii) pe care o asmute, diversionist, asupra restului societății.
Încă din primele săptămâni de după căderea regimului Ceaușescu, Bucureștiul a fost scena mai multor „Mineriade“, un adevărat film serial ale cărui episoade păreau desprinse, direct, din anii de început ai instalării regimurilor bolșevice. Dar, cea mai criminală dintre acestea a fost cea din 13-15 iunie 1990, de la al cărei debut se împlinesc, astăzi, exact 25 de ani. Ani lungi și sterili din punctul de vedere al unei justiții impotente, care nu a fost capabilă să-i pedepsească nici pe „ortacii“ care au devastat Capitala și nici pe vreunul dintre politrucii care i-au pus, atunci, în mișcare.
București, primăvara anului 1990: vreme de 55 de zile, Piața Universității din centrul Capitalei s-a preschimbat în Republica Autonomă „Golania“, locul unde zile și nopți la rând, a existat singura „Zonă liberă de comunism“ din toată țara. Iar capitala „Golaniei“ a fost, atunci, celebrul balcon al Facultății de Geografie, rampa de lansare a unora dintre cele mai progresiste idei politice din acea vreme. Acolo, zile și nopți la rând, s-au ținut discursuri, s-a vorbit despre „neocomunismul FSN-ist“ iar lui Ion Iliescu i-a fost aruncat, „verde în față“ trecutul lui de mare mahăr al regimului Ceaușescu.
La un moment dat, enervat probabil de modul inteligent în care era contestat, Iliescu a comis una dintre nenumăratele lui gafe la care se dovedește a fi mare maestru.
Uitând parcă regulile cele mai elementare ale limbii române, el a declarat, într-o bună zi, aproape bâlbâindu-se de enervare: „ În Piața Universității se află câteva sute, până la câteva mii de indivizi, cam aceiași, care fac cu rândul. E și un sistem de alimentare… și de adăpare. Cineva îi finanțează, îi alimentează, îi adăpează, îi întreține și vrea să-i folosească ca element de perturbare a ordinii publice.“ Apoi, au venit alegerile din „Duminica Orbului“ din 20 mai 1990, când același Iliescu a fost ales de 85,07 la sută dintre români. Motiv pentru care, ulterior, în zilele și săptămânile care au urmat, în Piața Universității au mai rămas doar câteva persoane plus câțiva greviști ai foamei, care mai cereau doar un dialog corect cu autoritățile și înființarea unei televiziuni independente. Și cu toate astea, chiar și așa, degenerat cum era, mitingul maraton din Piața Universității l-a enervat, în continuare, pe Iliescu. Lăudându-se că ar fi „cel mai emanat dintre toți emanații“, ahtiat după putere, exact cum îl știm și în ziua de azi, cel pe care „Golanii“ îl alintau „Cucuveaua de la Cotroceni“, nu suporta să fie contestat nici măcar de mâna de protestatari care se mai adunau în Piața Universității. În plus, în doar câteva zile, urma să aibă loc ceremonia oficială de învestire a sa în cea mai înaltă poziție din stat, acolo unde ajunsese propulsat de votul din „Duminica Orbului“. Desigur, „Cucuveaua“ nu ar fi fost prea încântată dacă oficialii străini invitați la eveniment ar fi auzit o mână de „Golani“ scandând: „Iliescu s-a aflat/ Lovitura ta de stat!“ ori ceva mai durul „Jos Iliescu/lângă Ceaușescu!“. Motiv pentru care bătrâna codoașă bolșevică a decis evacuarea ultimelor relicve ale „Golaniei“. Dar, ticălos și laș cum a fost o viață întreagă, Ion Ilici Iliescu le-a băgat la „înaintare“ pe câteva dintre slugile cele mai apropiate, pe care și le fidelizase deja, promițându-le funcții importante în stat.
Imbecilitate cazonă
De fapt, decizia privitoare la o intervenție dură a forțelor de ordine în forță fusese deja luată, în cursul unei întâlniri pe care Iliescu o avusese, la Scroviștea, cu un grup de apropiați. Ulterior, pe 11 iunie 1990, la Guvern s-a ținut și o ședință restrânsă, condusă de Ion Iliescu și Petre Roman, la care au mai participat vice-premierul Gelu Voican Voiculescu, ministrul de Interne gen. Mihai Chițac, șeful IGP, gen. Corneliu Diamandescu, ministrul Apărării Naționale, gen. V.A. Stănculescu, șeful Marelui Stat Major, gen. Vasile Ionel, șeful SRI, Virgil Măgureanu, Primarul general al Capitalei, Dan Predescu, procurorul general, Gheorghe Robu, precum și N.S. Dumitru, prim-vicepreședinte al FSN. În cursul acelei ședințe restrânse de Guvern s-a decis ca evacuarea Pieței Universității să se facă în cursul zilei de 12 iunie. Cel care a propus ca evacuarea să se declanșeze în dimineața de 13 iunie, a fost generalul Mihai Chițac, care a cerut o amânare pentru a avea timp să-și pregătească trupele de intervenție. Tot cu acea ocazie, Iliescu i-a cerut lui Chițac să pună la punct un „Plan de Acțiune pentru eliberarea Pieței Universității“, operațiune la care, alături de forțele MI și ale Poliției militare din MApN, urmau să participe și formațiunile antitero ale SRI și ale altor „structuri“. Ultimele detalii ale „Planului“ au fost puse la punct pe 12 iunie, când Mihai Chițac s-a întâlnit la sediul MI, cu gen. Corneliu Diamandescu, șeful IGP, și cu N.S. Dumitru. Acolo gen. Diamandescu a prezentat planul de acțiune al Poliției, iar N.S. Dumitru s-a angajat că va aduce muncitorii de la „23 August“, „IMGB“ și de la „Pipera“. Apoi, în jurul prânzului Chițac i-a prezentat lui Petre Roman „Planul de acțiune“. Planul,fusese conceput de Chițac dar, la cererea lui Petre Roman, n-a fost dactilografiat, ca să nu poată fi deconspirat. Ulterior, atunci când a ajuns în fața justiției, Mihai Chițac a declarat că „Planul de Acțiune“ a fost „întocmit pe baza Ordinului verbal al Președintelui ales al României, dl. Ion Iliescu, dat în ședința din 11.06.90, ora 16:00, și aprobat verbal de Prim-ministrul Guvernului Provizoriu, dl. Petre Roman, în ședința din 12.06.90, ora 12:00“. În plus, tot Chițac a mai declarat: „s-a stabilit ca în seara de 12. 06. 1990, din partea Procuraturii Generale să se prezinte, pe postul național de televiziune, un «Comunicat» prin care să se ceară Poliției să restabilească ordinea în Piața Universității“. Iar ca să ne dăm seama cam ce însemna pentru Chițac „aplicarea legii“ este suficient să reamintim ce spunea chiar el, cu câteva zile înainte de „operațiune“: „Aplicarea legii înseamnă să intru cu câteva mii de polițiști între ei și, să zicem așa, să facem praf din ceea ce se poate face praf“. Altfel spus, să facă exact ceea ce făcuse și la Timișoara, în decembrie 1989. Este drept că, la un moment dat, Chițac a și fost condamnat pentru implicarea lui criminală în revoluția de la Timișoara. Din păcate, pentru haosul și morții „Mineriadei“ din 13-15 iunie, nu a mai apucat să răspundă nimeni: nici Iliescu, nici Petre Roman și nici vreunul dintre ticăloșii care, cu exact 25 de ani în urmă, au asmuțit o parte a poporului împotriva celeilalte părți. Ordinul de „a face praf“ a venit pe 11 iunie 1990, când Iliescu l-a chemat la ordin pe Chițac, l-a dezlegat din lesă și l-a asmuțit asupra bucureștenilor. Conform celor stabilite anterior, „eliberarea Pieței Universității“ urma să se declanșeze pe 13 iunie 1990, în jurul orelor 04,00. Așa s-a și întâmplat: treziți cu noaptea în cap, 1480 de polițiști, plus multe alte forțe militarizate, înarmate până-n dinți, s-au războit atunci cu vreo câteva zeci de bucureșteni, mulți dintre ei slăbiți zilele lungi de greva foamei. Obținută în mai puțin de o oră, „glorioasa“ victorie a lui Chițac s-a concretizat în arestarea a 264 de civili, dintre care majoritatea erau simpli trecători care au dat glas indignării față de duritatea excesivă a intervenției. Apoi, în jurul prânzului, acest prim „lot“ de arestați a fost pus în libertate. Bineînțeles că, imediat ce au revenit în oraș, mulți dintre ei s-au dus direct în Piața Universității, unde s-au alăturat altor bucureșteni revoltați, adunați din nou acolo. Apoi, după ora 15, situația a luat-o complet razna. Manifestanții, care în marea lor majoritate era doar niște civili neinstruiți, au strigat și au scandat lozinci „anti-Iliescu“ și „anti-FSN“. Și doar câțiva dintre ei, cei mai curajoși, ori poate cei care răspundeau unor ordine secrete, au început să arunce cu pietre în „scutieri“. Nu era mare lucru, iar polițiștii erau departe de a fi covârșiți de manifestanți. Cu toate astea, la un moment dat, forțele de ordine s-au retras brusc din zonă, lăsând în urma lor cele câteva autobuze cu care veniseră. De ce n-or fi plecat cu ele? Nu s-a mai aflat niciodată. Lăsate de izbeliște, mașinile au luat, apoi, foc. Mult mai târziu s-a aflat că incendiatorii mașinilor au fost chiar oamenii Poliției, fapt confirmat de o convorbire recepționată de un radioamator. O convorbire în cursul căreia șeful IGP, generalul Gheorghe Diamandescu, îi raporta lui Chițac: „Am dat foc autobuzelor, conform înțelegerii“. A fost o diversiune grosolană care a aruncat Capitala într-un haos care, în orele următoare, a crescut în intensitate, din ce în ce mai dur, din ce în ce mai ucigaș. A fost o criză gravă pe care Poliția părea incapabilă să o gestioneze. Pe dracu! La ora la care autobuzele Poliției ardeau acoperind cerul Capitale cu nori grei de fum negru, gen. Diamandescu se retrăsese deja la sediul IGP. Dacă vă închipuiți că s-a dus acolo ca să fie mai aproape de punctul de comandă al Poliției, vă înșelați. S-a dus acolo ca să urmărească un meci televizat, „echipat de luptă“, adică în papuci și îmbrăcat lejer. Iar ca să nu fie chiar singur, generalul se uita la televizor “acompaniat“ de o sticlă de whisky. Altfel spus, țara ardea iar generalul se „matolea“. Seara o serie de așa zis manifestanți au atacat sediul Poliției Capitalei, al Ministerului de Interne și al Televiziunii. Atunci s-au înregistrat și victimele. Atunci s-a afirmat, oficial, că și-au pierdut viața doar șase oameni. Informații neoficiale, pe care procurorii nu le-au verificat, însă, niciodată, au menționat peste 150 de morți plus câteva sute de răniți. Apoi, a doua zi, Bucureștiul avea să se întoarcă în Epoca de Piatră: Capitala României a fost luată cu asalt de hoardele de mineri pe care Ion Iliescu le-a scos din măruntaiele Pământului și le-a asmuțit asupra unui oraș care-și lingea rănile primite în urma atacului diversionist din ziua de 13 iunie 1990.
{youtube}YzDs23Ykous{/youtube}
